Un vechi dicton, pe deplin confirmat de realitate, spune cã numai cunoscând bine cadrul în care cineva evolueazã, mediul în care trãieste, poti sã-l cunosti, cât de cât; lucru valabil si în privinta avocatilor.

            În mai toate tãrile si în toate statele civilizate, clasa, ori ordinul avocatilor, s-a nãscut acolo unde a si crescut, unde, la fiecare pas, apar amintiri din istoria sa, strâns legatã de cea nationalã, adicã în Palatul de Justitie. Mai pretutindeni, resedinta zeitei Dreptãtii reprezintã simbolul si exprimã consideratia pe care o societate o acordã Justitiei, în ultimã instantã democratiei si statului de drept. Asa, de pildã, întotdeauna francezii au considerat cã, nu întâmplãtor, l’Ile de la Cité, leagãnul din care Parisul si, o datã cu el, Franta, si-a luat avântul spre cele douã maluri ale Senei, adãposteste, în apropiere, unul de altul, douã edificii fundamentale pentru spiritualitatea Frantei: Notre Dame si Palatul de Justitie; templul idealului religios si templul dreptãtii.
            Transpunând o asemenea idee la situatia României, asocierile mi se par deopotrivã grãitoare, dar si înspãimântãtoare. Si la noi, curtile de judecatã s-au dezvoltat îndeosebi în centrul oraselor, aproape, dacã nu alãturi, de cele domnesti. În privinta Bucurestiului „centrul lumii” se situa de o parte si de alta a Dâmbovitei, cam în triunghiul format astãzi de Curtea Veche, Palatul de Justitie si Patriarhie. Acum aproape 500 de ani, primul judecãtor al tãrii, Domnul, tãia si împãrtea dreptatea (asa cum se pricepea!), în aceastã zonã; mitropolitul era si el alãturi si, astfel, marii magistrati ai timpului, slujeau zeita Themis.
            Câteva secole mai târziu, tribunalele s-au mai autonomizat de puterea politicã si de cea ecleziastã, iar clãdirile aferente s-au despãrtit, si ele. Biserica Sf. Dimitrie, clãditã de Badea Bãlceanu, în aceeasi zonã, a devenit bisericã de jurãmânt: dupã ce jurau de Dumnezeu cã vor „spune adevãrul si numai adevãrul si cã nu vor ascunde nimic din ceea ce stiu“, împricinatii si martorii coborau mai la vale, unde, nu departe de Palatul Domnesc, s-a creat tribunalul si, astfel, triumviratul s-a întrunit din nou! Când, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, resedinta printului s-a mutat undeva mai sus, pe dealul din partea stângã a Dâmbovitei, acolo unde s-a ridicat, mai târziu, Palatul Regal, Justitia l-a urmat, cu credintã, gãsindu-si adãpostul undeva prin Piata Walter Mãrãcineanu de azi. Dupã mai multe tribulatii de acest gen, la sfârsitul secolului al XIX-lea, lucrurile s-au stabilizat: pe dealul Mitropoliei, s-a ridicat clãdirea Parlamentului, pe celãlalt deal, spre Cismigiu, Palatul Regal, iar la mijloc, chiar pe malul gârlei, Palatul de Justitie. O adevãratã operã de artã, construitã între 1895-1899, maiestoasã, sobrã, arãtând consideratia de care se bucurau Justitia si slujitorii sãi, la români, la inaugurarea veacului al XX-lea al istoriei crestine. Dupã modelul Palatului Dreptãtii din Liége, cel din Bucuresti avea sã reziste vicisitudinilor vremurilor, dar nu si a celor ale naturii.

O „rupere“ a Justitiei

            Cutremurul din 4 mai 1977 avea sã-l afecteze aproape iremediabil. Indiferenta autoritãtilor, dar si incapacitatea lor de a mai ridica unul pe mãsurã, l-au transformat nu numai într-un loc al rãbufnirilor deznãdejdilor omenesti, dar si într-o zonã de pericol public. Rând pe rând, marile instante aveau sã-l pãrãseascã: în aprilie 2000, Curtea de Apel Bucuresti, iar în septembrie acelasi an, Curtea Supremã de Justitie. Plecarea, din bãtrâna clãdire, care adãpostise, peste un secol, justitia româneascã, în vremea ei de glorie, în sãlile cãrora rãsunaserã glasurile si pledoariile unor Barbu Stefãnescu-Delavrancea, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Istrate Micescu s.a., a fost semnul unei crize profunde.
            Îmi amintesc si acum ultima sedintã de judecatã a Curtii Supreme, desfãsurata aici.
            … Început de iulie, cãlduros, prãfuit, asa cum ne-a obisnuit Bucurestiul. Sectia comercialã îsi tinea ultima sedintã, cu peste 60 de procese pe listã, în sala mare, din partea dreaptã a Palatului. Celelalte douã sãli mari fuseserã deja închise, prin intrarea în vacantã a celorlalte sectii – penalã, civilã si de contencios administrativ.
            Toatã lumea se grãbea, si instanta, si împricinatii, asa cã, toate concluziile, erau scurte, formale. Termenele noi se acordau cu generozitate. Îmi vine rândul si, ambele procese în care pledam, rãmân în pronuntare. Luat cu gândurile, când ies din salã observ cã toatã lumea plecase. Numai magistratul-asistent mai fãcea strigãrile, în câteva dosare, cu pãrti lipsã dupã care, parcã la un semn si vãdit grãbit, completul de trei judecãtori se ridicã si dispare, în spatele usilor imense, capitonate.
            M-am uitat, cu nostalgie, în sala pustie, am mai privit, în dreapta si stânga peretilor, si brusc, am simtit parcã o mare pierdere, una difuzã, deopotrivã a mea, dar si a tuturor. Curtea Supremã nu va mai fi în Palatul de Justitie! Pe una dintre coloanele de la intrare, un anunt lipit câs, informa, pe cei interesati „De la 1 septembrie 2000, activitatea CSJ se desfãsoarã în strada Batistei nr. 34 (lângã hotelul Intercontinental)…
            Poate cã senzatia de ceva rãu, de rupere a Justitiei nu numai de niste pereti, mai mult sau mai putin ornamentati, dar si de o traditie valoroasã, ar fi fost estompatã dacã noile sedii ar fi oferit ceva mai bun!
            Faptul, însã cã, de pildã, Curtea de Apel Bucuresti era trimisã sã functioneze în spatii de administratie cazonã, devenea parcã semnul unei decãderi a Justitiei. E drept, CSJ dobândea spatii mai moderne, mai cochete, dar lipsa marilor sãli de sedinte, special construite pentru un Palat de Justitie, pãrãsirea malului istoric al Dâmbovitei si pierderea noului sediu, între clãdirile din centrul orasului, ca orice altã clãdire oficialã, erau neajunsuri evidente.
            … Primul capitol al celebrei lucrãri a decanului Henri-Robert se intitula „La Palat”. Dacã as vrea sã-i urmez modelul, ce as putea sã scriu despre cel (cele?) din Bucuresti? ªi, mai ales, cum se reflectã mediul de lucru, de exercitare directã a profesiei, asupra personalitãtii avocatului? Vrând, nevrând, va trebui sã o fac!