Viata obisnuitã, cu solicitãri de intensitate medie. nu poate permite evaluarea capacitãtii de rezistentã a omului, în cazul aparitiei unei situatii traumatizante, aceasta si pentru cã semnificatia acordatã împrejurãrilor de viatã si, cu atât mai mult, celor de exceptie, este întotdeauna strict personalã: ceea ce impresioneazã, pe un individ, pe altul îl poate soca, sau lãsa indiferent.
            În situatia concretã a mediului penitenciar, detentia capatã, pentru unii detinuti, sens catastrofic, fapt ce-i sensibilizeazã la toate evenimentele ce se produc în jurul lor, modificându-le substantial capacitatea de reactie, chiar la stimuli aparent fãrã importantã si determinând o hiperexcitabilitate permanentã.
            În cazul evenimentelor cu aparitie bruscã, efectele demoralizatoare si dezorganizarea socialã sunt mai mari dacã nu au fost elaborate din timp modalitãtile de interventie eficace. Cu cât colectivitatea va fi coplesitã de sentimentul incapacitãtii de a rãspunde adecvat situatiei si de acela al dezorganizãrii, cu atât consecintele vor fi mai ample.
            Multimea este o colectivitate care poate ajunge, a sute sau chiar mii de indivizi, având un nivel de organizare variabil si manifestând o coeziune psihicã foarte ridicatã.

Dupã modul de organizare distingem:

        a) multimea dinainte organizatã - care are un scop anuntat din timp si sefi cunoscuti de toti participantii. Interventia eficientã asupra masei trebuie realizatã prin intermediul acestor sefi;
        b) multimea de conjuncturã - ca în cazul sosirii, în acelasi timp, a mai multor puncte de lucru. Aceste multimi nu au reguli prestabilite; aceastã grupare trebuie repede împrãstiatã, conform regulilor în vigoare;
        c) multimea spontanã - care poate apare în cadrul unui anumit public sau mase de detinuti, dacã apare brusc un eveniment care polarizeazã atentia celor prezenti. Dacã stimulul este apreciat ca injust si dãunãtor de cãtre detinuti, pot apare reactii anarhice si violente, date fiind generalizãrile pripite si neadecvate, ce se fac, în aceste situatii. Se produce un fenomen de deplasare a riscului si o difuzare a responsabilitãtii în grup. Asumarea riscului este contagioasã: se propagã repede, de la un individ la altul, când trãiesc si muncesc în acelasi grup.
            Violenta în penitenciar este conditionatã, întotdeauna, de acumularea tensiunilor în interiorul unui grup de detinuti: aptitudini neconformiste, prezenta unora cu tulburãri psihice sau inadaptãri marcate la mediul penitenciar. Luând în consideratie specificul vietii de detentie (frustrãrile care privesc independenta si nevoia generalã umanã de afectiune), deseori actele violente au rolul de descãrcare afectivã, de usurare, de catarsis (prin sentimentul de împlinire si satisfactie ce-l urmeazã). Micile acte agresive, de obicei trecute cu vederea, trebuie considerate ca semnale pentru ceea ce este valorizat de detinuti si încãlcat de cineva: forta, prestigiul, vârsta, loialitatea, linistea, sentimentul de sigurantã etc.
            Oricum, la om, violenta rãmâne un mijloc de comunicare regresiv: neputând sã (mai) comunice verbal, cel ofensat încearcã sã restabileascã echilibrul cu mijloace comportamentale neadecvate omului adult. De regulã, indivizii agresivi provin din familii în care tatãl a fost agresiv; agresivitatea urmasilor este cauzatã de transferul sau de însusirea modului agresiv de rezolvare a problemelor. Cercetãrile aratã cã existã persoane agresive care considerã cã ceilalti oameni sunt periculosi, nesinceri; de aici apare o senzatie de neajutorare, de neîncredere, de pesimism, tendinta de izolare. În fata unui mediu considerat ostil - si, în special, în mediul penitenciar - individul se simte vulnerabil, amenintat, incapabil de a face fatã unor dificultãti, chiar dacã, obiectiv, are posibilitatea de a le preîntâmpina. Din aceste cauze la detinuti iesirile agresive sunt mult mai frecvente.
            În cazul manifestãrii violente a unui detinut, acest lucru se petrece, întotdeauna, în fata celorlalti (violenta de unul singur trãdeazã afectiuni psihice sau simularea unor asemenea afectiuni), cadrul va interveni arãtându-i, pe un ton calm dar ferm, cã este singur si cã nici unul din grup nu se solidarizeazã cu el si se va argumenta faptul cã prin aceastã atitudine se izoleazã, rãmâne fãrã apãrare, apoi va fi nevoit sã dea dovadã de întelepciune si sã opteze pentru o atitudine calmã, avantajoasã pentru el. În timpul discutiei se va pãstra distanta initialã, nu se va încerca o apropiere de detinut. La primele semne de calmare supraveghetorul va deveni mai conciliant, arãtându-i detinutului cã este dispus, dacã acesta adoptã o atitudine regulamentarã, sã-i asculte doleantele si, dacã este îndreptãtit, va lua mãsurile necesare sau va raporta factorilor de decizie. Pe durata interventiei verbale, subofiterul îsi va crea „aliati“ dând exemplu de detinuti din jurul celui violent, care au o comportare bunã.

            Sursa Bibliografica: Lucian C. Alexandrescu, „Stresul psihic“ in „Tratatul de sanatate mintala“, vol. I, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000, pag. 200-207.