Sunt judecãtor de serviciu. În camerã intrã un bãtrân, cu insigna de veteran în piept. Îmi spune cã vine de la optzeci de kilometri si cã are de bãgat o cerere pentru fiu-sãu, care nu a plãtit o amendã la timp, deci a primit hotãrâre cã acea amendã se transformã în puscãrie. A strâns, cum a putut, si i-a plãtit-o el, cãci feciorul e mai mult plecat, iar când se întoarce, e beat. Face scandal, o datã l-a lovit si pe el, pe tatãl lui.
            Înteleg cã are de introdus un recurs. I-a scris cineva hârtia, dar îi trebuie un timbru judiciar de 500 lei. (În realitate, timbrul nu era obligatoriu, dar îl informase gresit cineva, si nici eu, începãtor, nu stãpâneam problema.) Nu are timbru, nu are nici bani sã-l cumpere. A venit doar cu suma potrivitã pentru autobuz, dus-întors.
            La explicatiile mele, îsi împãtureste jalba, destul de linistit, fãrã sã reproseze ceva, cuiva. Se vede treaba cã este obisnuit cu loviturile vietii. Când dã sã plece, îi fac un semn, amintindu-mi cã am un timbru, printre hârtiile mele. Îl gãsesc, îi iau cererea si dau sã-l lipesc. Se repede agitat spre masã: “Nu-l lipi, dom’ procoror (nu stiu de ce, toatã lumea de la tarã, ne zice procurori), nu-l lipi, cã n-am bani”. “Lasã, bade, cã nu-i un cap de tarã, spune bogdaproste”.
            N-am avut timp nici sã observ, nici sã parez: mosul s-a aplecat peste masã si mi-a pupat mâna, cu care îi scriam avizul pe cerere. Nu sunt un lãcrãmos, de felul meu, asa cã nu voi comenta prea mult acest episod. Voi spune doar cã, ceva mai târziu, revãzând cu ochii mintii pe toti amãrâtii ce mi-au intrat în camera judecãtorului de serviciu, toate scenele din sala de judecatã, am tras o concluzie: din multimea de medii si meserii, prin care am trecut, functia de judecãtor mã îndeamnã cel mai mult la scris.
            Si m-am apucat sã scriu Judecãtor de serviciu.

(va urma)