Gânduri si vis, a fost si este iubirea de adevar, si aceasta pentru ca numai adevarul sta boltit peste veacuri. Când este vorba de adevar, avem la îndemâna experienta de milenii a alesilor omenirii, din care detinem numai caile spre  adevar, nu si adevarul însusi. Adevarul, singurul reazem al lumii, fructul oprit despre care ne vorbeste geneza biblica, a fost si este interzis, înca, oamenilor. Nu degeaba se spune ca “adevarul este dincolo de noi”.

            A afirma cã datoria JUSTITIEI este de a afla si impune adevãrul, iar magistratii si avocatii de a-l cãuta si sustine, e ca si cum ai repeta un truism, care circumscrie sferei de activitate a magistraturii si a baroului.
            Crudã ironie! – pentru cã si unii si altii, sunt niste sãrmani cãutãtori, pe drumul ce duce la adevãr si poate cã, nici nu e în natura fiintei noastre, de a-l putea descoperi si cunoaste, cu adevãrat.
            Nu cunoastem, nu putem cunoaste adevãrul, dar împãrtim dreptatea! Si, de multe ori, cei prezumtiosi, dar cinstiti, dintre magistratii si avocatii Justitiei, sunt siguri cã solutia lor e unica dezlegare a problemelor aduse în discutie, si nu o oarecare ancercare, in marginea solutiei posibile. În ceea ce priveste solutiile unor magistrati si avocati care, interesati, cu bunã stiintã, încalcã adevãrul, ignorând pânã si probele indubitabile si chiar hotãrârile devenite autoritate de lucru judecat – nici vorbã cã solutiile lor, le-au fost si le vor fi posibile, pânã la limita – “ulciorului care nu merge de multe ori la apã”, pentru cã, oricum, exista o justitie imanentã.
            Ar trebui ca slujitorii Justitiei sã nu cedeze presiunilor justitiabililor, ori mijlocitorilor acestora – fie avocati sau magistrati – pentru a nu se ajunge la combinatii si practici comerciale, care sã facã, din oamenii legii, oameni de afaceri.
            Sã ne multumim, asadar, cu ceea ce e omenesc si cinstit.
            Acest mic preambul, l-am socotit necesar pentru prestigiul avocaturii, este frate geamãn cu al magistraturii, si nu-l poate avea, cu adevãrat (unul, fãrã al celuilalt), mai înainte de a încerca sã pãtrundem în CETATEA ce mi se pare a fi SECRETUL PROFESIEI în justitie – pe care priceputi strategi ai prejudecãtilor, transformate în dogme, o socotesc intangibilã.
            Secretul profesiei – nu e doar o verigã, ci un mare si puternic lant al moralei si disciplinei profesionale.
            Prin urmare, sã examinãm o parte dintre verigile care alcãtuiesc lantul regulei morale, care pãstreazã si asigurã prestigiul profesiei.
            1) Sã începem cu DEVOTAMENTUL. Prin devotament, avocatul trebuie sã înteleagã vointa constantã de a veghea la interesele ce-i sunt încredintate, de a se consacra lor – altfel spus – de a se devota apãrãrii lor – punându-le mai presus de orice alte preocupãri.
            Un imbold, în a reusi o asemenea educatie, o constituie constiinta înaltului rol pe care trebuie sã-l aibã avocatul, pentru a servi la mentinerea si restabilirea justitiei.
            Devotamentul însã, oricât de nobil ar fi, dacã nu e si temperat, si onest, duce, inevitabil, la anihilarea libertãtii proprii, la substituirea vointei personale – vointei clientului, într-atât încât, pasionându-se de acesta, îi aprobã toate mijloacele si pretentiile.
            Avocatul trebuie sã-si apere clientul cu tãria de om onest si liber, si sã nu adopte, în apãrarea lui, un sistem contrar adevãrului. Când clientul nu-i îngãduie avocatului o apãrare onestã, sau repugnã onoarei sale profesionale, e imperios necesar ca avocatul sã renunte la apãrarea unui astfel de client.
            Pe cei care nu procedeazã asa – si sunt printre noi din acestia – îi invitãm sã nu mai degenereze în servilism, sã renunte la vulgaritate si siretenii, care, poate, fac plin buzunarul, dar deformeazã profesia si coloreazã urât dezbaterea judiciarã.
            Devotamentul unor asemenea avocati fatã de profesie, nu este decât o iluzie, iar “munca lor”, un rabat la constiintã care, mai devreme sau mai târziu, va fi trezitã, de cãtre regula de conduitã în exercitiul profesiei, care îsi are finalitatea, în instanta de disciplinã sau penalã.
            2) Stim cã se poate sluji viciul, cu acelasi zel ca si virtutea. Noi, însã, dorim sã slujim exercitarea profesiei de avocat cu virtute, cu PROBITATE.
            Probitatea este veriga care înnobileazã actele si faptele avocatului. Independent si sârguitor, avocatul are, în el, forte, pe care le poate pune în serviciul binelui, ca si al rãului.
            Pentru a alege binele de rãu, trebuie sã intervinã o regulã care sã facã, din avocat, un adevãrat ostas al Justitiei. Regula e PROBITATEA. Ea trebuie sã-l cãlãuzeascã, în toatã cariera, sã-i cenzureze gândurile si sã-l ducã, fãrã încetare, cãtre telul strãdaniilor sale: apãrarea dreptului.
            Nu-i destul când esti avocat, sã fii doar onest si sã te simti liber, ci trebuie sã accepti si ostenelile si abnegatiile, pe care le impune aceastã misiune.
            3) Prin exercitarea profesiei sale, independentã si liberã, avocatul poate sã ocroteascã si sã ajute, dar poate sã si loveascã, sã si rãneascã. De aceea, amintim cã o altã îndatorire, de capãtâi, a avocatului, stãpân pe instrumentele sale de temut, este MODERATIA. Fãrã ea, injustitia iese repede la ivealã.
            În instante, adesea, observãm avocati care-si arboreazã la atâta înãltime calitatea, încât ti-ar trebui o scarã sã ajungi a le vorbi simplu si onest; cuvintele lor au devenit prea veninoase, independenta le-a degenerat în licentã, apãrarea acordatã clientului, în insuficientã, si demnitatea în morgã.
            Iatã pentru ce, pe lângã alte însusiri pe care le vom evidentia, poate, cu alt prilej, întelegem sã stãruim în a avea în posesia fortelor noastre morale: DEVOTAMENTUL, PROBITATEA si MODERATIA comportamentalã, care fixeazã justa mãsurã a cuvântului si împiedicã ruperea echilibrului, asupra cãruia trebuie sã vegheze, permanent, orice avocat care se vrea cu prestigiu si respect, din partea semenilor.