istorii vechi si noi Mecenatul avocaturii
	avocat Mircea DUTU

            Douã mãrturii, desprinse întâmplãtor dintr-o carte de convorbiri realizate în perioada interbelicã (1935), de cãtre Mihail Sebastian, mi-au trezit interesul asupra unei importante probleme, adesea ivitã în realitate, dar rar mãrturisitã, ca atare: recursul la avocaturã, ca suport material pentru o altã violon d’ingres!
            Prima apartine printului avocatilor români, Istrate N. Micescu.
            Marele maestru ajunsese, dupã aproape 30 de ani de carierã la barã, sã se confieze, în 1935, celebrului scriitor si discret avocat: „As fi vrut sã fiu numai profesor. Dar, cu 190 de lei, cât era leafa mea de conferentiar universitar, n-as fi scos-o la capãt. Am fost silit sã practic avocatura. Nu-mi pare desigur rãu. Pentru un intelectual, nu existã profesiune mai bunã. Singura, poate, care îi asigurã independenta… Noi nu avem de ales. E mai bine sã muncim si sã luptãm acolo, la tribunale si la curti, dar sã ne pãstrãm aici acasã, douã ceasuri pe zi, un ceas pe zi de libertate, de independentã, de singurãtate. Restul e fãrã importantã…” Iatã aici o conjugare dintre catedrã si barã, initial din nevoie, dar devenitã o fericitã convietuire, ulterior, mai ales prin completarea si sustinerea reciprocã, dintre cele douã profesii.
            A doua confidentã semnificativã mi s-a pãrut cea a scriitorului si avocatului Radu D. Rosetti, si el un redutabil maestru al barei, ajuns  la demnitatea de decan al baroului de Ilfov: „M-am fãcut avocat, pentru cã trebuie sã-mi câstig existenta. Iar dintre toate profesiile posibile, cea mai apropriatã de literaturã, pentru cã e cea mai apropriatã de sufletul omenesc, rãmâne tot aceea de avocat. Mai ales în latura penalã.”
            Sustinerile celor doi maestri sunt depozitii deschise, semnificative si cu titlu exemplificativ, dar cazurile în care avocatura a asigurat existenta creatorului, permitându-si sã-si valorifice talentul sunt deosebit de numeroase.
            Pentru istoria noastrã modernã, este suficient sã amintim cã Eminescu a cochetat cu studiile juridice, sperând cã avocatura sã-i asigure linistea creatiei, Mihail Kogãlniceanu si-a început cariera publicã cu avocatura, filosoful Vasile Conta a fost avocat si profesor de drept civil, ori cã logicianul Titu Maiorescu si-a sprijinit activitatea creatoare si a sustinut material pânã si sedintele „Junimii“, cu onorariile de avocat. Nu mai vorbim de marii oameni politici, precum Take Ionescu, Nicolae Titulescu sau Grigore Iunian, care au început ca ilustri avocati, si au transferat arta pledoariilor, de la barã la tribuna parlamentului.
            În modestia, dar cu consistenta beneficiilor sale materiale, avocatura a fost astfel cel mai mare Mecena din toate timpurile, unul anonim, dar demn si sigur pentru mai toate artele si în privinta destulelor stiinte. Cu discretia muncii asidue, din sãlile austere si grave ale tribunalelor, multi creatori au putut sã-si asigure minima tihnã materialã a linistii creatoare.
            Cu aceastã independentã, pana si mintea lor nu a trebuit sã se încline în fata altora, sã plãteascã tributul aferent obiectivitãtii si convingerilor lor.
            Si astãzi, suntem destui cei care datorãm, orelor îmbrãcate în robã, o existentã demnã si avem astfel rãgazul necesar spre a nu dedica eforturile altor profesii, de suflet, ori conjuncturale. Avocatura rãmâne, astfel, cea mai nimeritã dintre profesiile posibile, pentru un intelectual care doreste sã depãseascã cât mai multe domenii creatoare.
            De aceea, poate cã niciodatã nu vom reusi sã cinstim, asa cum se cuvine aceastã profesie, nobilã în sine, dar mai ales generoasã, prin ajutorul oferit multora, de a se realiza si în alte privinte.
            Desigur, nici pe de parte, avocatura nu poate fi redusã la rolul de cenusãreasã pecuniarã a altor domenii ale spiritului; sunt mult mai numeroase, decât profitorii de pe urma ei, personalitãtile care au fãcut, din activitatea la barã, o carierã respectatã si o artã de neîntrecut.