Asa cum se arata în cuvântul înainte al autorilor, au fost evidentiate, în  aceasta culegere, problemele “deosebite si, nu de putine ori, controverate, ivite în practica instantelor judecatoresti”; autorii mai mentioneaza, în acelasi cuvânt înainte, ca “Scopul urmarit prin elaborarea acestei  culegeri a fost acela de a cunoaste practica instantelor judecatoresti si de a contribui la unificarea acesteia”.

 Recursul in interesul legii

            *Prin decizia civilã nr. 174 din 19 februarie 2002 a Curtii de Apel Târgu-Mures s-a considerat cã o decizie a Curtii Supreme de Justitie, datã în Sectii Unite, la data de 5 iunie 2000, trebuie consideratã în vigoare si dupã modificãrile aduse Codului de procedurã civilã, prin O.U.G. nr. 138/2000; apreciem solutia ca fiind corectã, deoarece, dacã s-ar considera cã deciziile pronuntate în Sectiile Unite, ca urmare a introducerii unui recurs în interesul legii, sub redactarea anterioarã, aparitiei O.U.G. nr.138/2000, nu ar avea caracter obligatoriu, deoarece, prin O.U.G. nr. 138/2000, s-a înlãturat dispozitia cã aceste decizii au caracter obligatoriu, atunci s-ar încãlca regula neretroactivitãtii legii. Art. 15 din Constitutie, prevede cã: “legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile”; nu împãrtãsim motivarea din decizia sus-indicatã (dacã a fost corect reprodusã sau rezumatã în culegerea de fatã), si care are urmãtorul cuprins: “Este adevãrat cã, în urma modificãrii art. 329 Cod proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000 s-a eliminat (sau omis din textul art. 329 Cod proc. civ.), mentiunea privitoare la caracterul obligatoriu al deciziilor pronuntate în recursurile declarate în interesul legii, însã cele anterioare modificãrii, cum este si cazul în spetã, sunt obligatorii, altfel aceste decizii n-ar avea nici o justificare. Acest neajuns trebuie lãmurit cu ocazia aprobãrii, prin lege a O.U.G nr. 138/2000, deoarece în redactarea actualã a art. 329 Cod proc. civ. recursul, ar deveni inutil, pentru cã: 1. Nu poate fi vorba de o simplã omisiune, cum se sugereazã în motivare, deoarece, prin O.U.G. nr. 138/2000, nu numai cã nu s-a reprodus dispozitia art. 329 Cod proc. civ. care prevedea: “Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante”, ci, în locul dispozitiei vechi, care prevedea cã deciziile “...se aduc la cunostinta instantelor de cãtre Ministerul de Justitie”, s-a introdus o dispozitie nouã, care prevede cã aceste decizii “... se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I”; deci, nu poate fi vorba de o simplã omisiune, ci de o intentie manifestã a legiuitorului de a schimba regimul juridic al acestei decizii; 2. Nu este exact cã aceste decizii, în noua redactare datã prin O.U.G. nr. 138/2000, “n-ar avea nici o justificare” si “recursul în interesul legii ar deveni inutil”; pur si simplu, aceste decizii nu mai au caracter obligatoriu, nu se mai poate sustine cã ele constituie un izvor de drept; legiuitorul a dorit sã unifice sistemul din procedura penalã, unde nu au avut caracter obligatoriu si nu mai au; însã, prin obligativitatea publicãrii în Monitorul Oficial, legiuitorul a înteles ca asemenea decizii sã pãstreze caracterul orientativ pentru instante si, deci, recursul în interesul legii nu a devenit inutil, asa cum se sustine, în considerentele deciziei sus-indicate a Curtii de Apel Târgu-Mures (considerente care sprijinã o solutionare corectã, de altfel, însã cu modificãri în parte discutabile, ceea ce poate fi asemãnat cu sistemul deciziilor date de instantele nord-americane, în care se face distinctia între considerentele obligatorii denumite stare decisis, dintr-o hotãrâre si cele denumite obiter dicta, care nu au legãturã cu valoarea de precedent judiciar);

Compensari reciproce

            *decizia civilã nr. 214, din 13 martie 2000 a Curtii de Apel Ploiesti, prin care s-a statuat cã nu se pot face  compensãri ale datoriilor reciproce, dacã nu existã cerere reconventionalã;

Poprirea

            *decizia civilã nr. 272, din 3 septembrie 2001 a Curtii de Apel Alba-Iulia, decizia civilã nr. 285, din 17 septembrie 2001, în sensul cã litigiul în legãturã cu poprirea, indiferent de natura creantei, este de naturã civilã si nu comercialã;

Contract asigurare auto

        *decizia civilã nr. 98, din 19 octombrie 2000, pronuntatã de Tribunalul Brãila, prin care s-a statuat cã un litigiu în legãturã cu un contract de asigurare auto are caracter comercial si nu civil (motivarea s-a fãcut pe baza art. 3 pct.17, art. 56 si 893 Cod comercial);

Imobil

            *decizia civilã nr. 375, din 21 iunie a Tribunalului Prahova, prin care s-a decis cã un litigiu în legãturã cu un contract, având ca obiect un imobil ce face parte din fondul de comert, are caracter comercial si nu civil (se cunosc oscilatiile Curtii Supreme de Justitie, cu privire la problemã, dacã litigiile în legãturã cu imobilele, care au o anumitã destinatie, au caracter comercial sau civil; considerãm cã nu se mai poate mentine, în prezent, conceptia total depãsitã a Codului comercial, potrivit cãreia imobilele nu pot face obiect al actelor de comert.