Poate cel mai frecvent caz de “conflict” între drepturi, rezultã din “înfruntarea” între dreptul la liberã exprimare a unei persoane, cu atât mai mult cu cât este vorba de un ziarist, si dreptul la imagine al celeilalte persoane, ce se considerã calomniatã sau injuriatã.
            Foarte multã vreme, mai ales ziaristii au fost condamnati “pe bandã rulantã”, uneori pentru pretinse prejudicii de imagine, chiar atunci când – si în ciuda faptului cã – acestia fãcuserã dovada veridicitãtii afirmatiilor lor, din articolele publicate.
            Acum, unele instante române, sensibile la vântul integrãrii europene si la lectura “de-a valma” a unor hotãrâri ale CEDO, se tem sã mai pronunte hotãrâri pentru calomnie sau insultã, nu mai condamnã deloc, nici mãcar atunci când este evidentã reaua credintã a celui care publicã!
            Am citit, în unele solutii ale instantelor române, motivãri de genul:
            “În acest sens s-a pronuntat si Curtea Europeanã pentru Drepturile Omului sustinând cã libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societãti democratice si este valabilã si pentru ideile care lovesc, socheazã sau nelinistesc.“
            Sau: “Vinovãtia inculpatului trebuie analizatã însã prin prisma Conventiei Europene a Drepturilor Omului care, potrivit art. 11 si 20 din Constitutia României face parte din dreptul intern, fiind direct aplicabilã… De altfel, Curtea Europeanã, în considerarea rolului esential pe care presa îl joacã într-o societate democraticã, a decis, în mod constant, cã în cazul unor chestiuni de interes public, ziaristii nu se fac vinovati de sãvârsirea infractiunii de calomnie, dacã faptele în articolele scrise de acestia nu au fost complet false sau, pur si simplu, inventate, ci s-au sprijinit pe un oricât de mic început de probã”.
            Chiar dacã este adevãrat faptul cã, potrivit art. 11 si 20 din Constitutia României, Conventia Europeanã a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern, solutiile CEDO, adicã deciziile Curtii Europene pentru Drepturile Omului, pronuntate în diverse spete, nu reprezintã si nu pot reprezenta izvor de drept.
            S-a întâmplat, însã, nu o datã, ca instantele române sã dea solutii numai pentru cã CEDO a spus, într-o decizie de spetã, un anume lucru.
            Cred, însã, cã este absolut obligatorie o detasare de tot ce ar putea influenta o solutie într-un dosar, fie ea si practicã instantei europene. A face altfel, înseamnã a accepta cã judecãtorii nu sunt liberi si nu se supun numai propriilor lor covingeri, ci si unui anumit curent de opinie, dintr-un anumit moment al istoriei.
            Pentru cã, dacã lucrurile ar trebuie sã stea astfel, ar trebui, în egalã mãsurã, sã acceptãm faptul cã un proces de acest fel este pierdut înainte de a-l începe. Pentru cã asa spune CEDO? Sau cei care administreazã Justitia, si care au început sã bage în sperieti judecãtorii?

Imagine si viata intimã

            Îmi amintesc, de asemenea, de cazul unei judecãtoare pe care sotul ei a fotografiat-o, în propria locuintã conjugalã, într-o tinutã cel putin lejerã. Fotografiile au fost fãcute publice de soacrã, fãrã acordul judecãtoarei, iar aceasta a fost sanctionatã administrativ, de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii.
            Judecãtoarea a încercat sã se apere, arãtând cã viata sa particularã o priveste, si nu are nici o importantã modul în care se desfãsoarã aceasta, cu atât mai mult cu cât nu ea a fost cea care a fãcut publice imaginile “casnice” preluate pe pelicula foto de cãtre sotul sãu.
            În contestatie, instanta de judecatã a considerat cã dreptul la imagine, invocat în sustinerea sanctiunii ce i-a fost aplicatã, e mai puternic decât dreptul judecãtoarei la viata intimã.
            Nu stiu cum s-a solutionat, pânã la final, speta respectivã, dar cred si azi cã dreptul la viata intimã este mai puternic decât orice alt drept, fapt pe care mi-ar fi plãcut sã-l ia în considerare fiecare dintre magistratii care au judecat “speta” judecãtoarei acuzate cã a încãlcat dreptul la imagine a  functiei sale.

            O alta judecãtoare a fost data afarã din magistraturã pentru o serie de fapte ce au fost sustinute de cãtre unii dintre colegii sãi de Judecãtorie, si mai ales de cãtre presedinta acesteia.
            Între motivele pentru care a fost sanctionatã, s-a numãrat si faptul cã, în timp, a împrumutat de la mai multe persoane fizice bani, pentru motive personale, pe care i-a restituit cu întârziere si – o parte – numai dupã ce a fost chematã în judecatã de cãtre împrumutator. Judecãtoarea a arãtat, în apãrãrile sale, cã motivul pentru care a împrumutat bani a fost acela de a se muta într-o locuintã decentã, aproape de sora sa, care suferã de o boalã deosebit de gravã, si pentru a sustine financiar interventiile medicale ale acesteia.
            Ca si în cazul anterior, instanta constituitã în acest scop a considerat cã dreptul la imagine al judecãtoarei este mai important decât dreptul la viata decentã al aceleiasi persoane, pentru care, în opinia noastrã, este responsabil, cel putin în egalã mãsurã, si Ministerul Justitiei; or, nici ministerul, nici societatea, nu i-au creat judecãtoarei toate conditiile, pentru a nu o mai obliga sã se împrumute, ca sã trãiascã decent.  Potrivit art. 43 din Constitutia României, “Statul este obligat sã ia mãsuri de dezvoltare economicã si de protectie socialã, de naturã sã asigure cetãtenilor un nivel de trai decent”.

            O persoanã juridicã îsi protejeazã la Oficiul de Stat pentru Inventii si Mãrci, potrivit Legii nr. 84/1998,  privind mãrcile de produse si servicii, marca – sã-i spunem “Popescu” – pentru clasele si produsele referitoare la presã, inclusiv productia de emisiuni TV.
            O altã persoanã juridicã îsi protejazã, dupã mai bine de 12 ani, la Organismul de gestiune colectivã din domeniul audiovizalului, dreptul de autor al unei emisiuni TV numite “Popescu”. Care drept este cel preferabil? Si dacã este suficient ca orice persoanã sã-si protejeze un drept de autor la un ONG, atunci la ce ar mai folosi protectia OSIM? Exemplele, desigur, pot cotinua. Ceea ce vom face, cu sprijinul dvs.