(urmare din numarul trecut)

            Sã luãm, totusi, prima treaptã  a acestor culturi ale nemultumirii ce se lãrgesc de la ins prin ceilalti spre umanitate. Cultura nemultumirii psihologice este una limitatã la cercul îngust al dorintelor neîmplinite, al sperantelor înselate si asteptarilor brutal sau insidios contrazise. Aceastã culturã este, de cele mai multe ori, minorã, în sensul cã, în cuprinsul ei capricios, ea inevitbil va hipertrofia acest anume necaz, aceastã anume insatisfactie si le va transforma pe acestea în suport si finalitate a unei viziuni prea egocentrice. În acest caz, cel mai probabil, nemultumirea este temei pentru resentiment, pentru scepticism sau pesimism, dar si izvor al resemnãrii sau indiferentei. În fapt, nemultumiti de chipul lor lãuntric, psihologii doresc, în primul rând si cu îndreptãtire de primã instantã, sã-si atenueze conflictele interioare, iar psihanaliza, cu noii ei duhovnici, terapeutii, a ajuns sã propunã un lucru simplu si rezonabil: sã fii în stare sã te accepti pe tine, asa cum esti, toatã viata si sã poti sã te suporti, asa cum numai tu stii cã esti, în fiecare clipã, a fiecãrei zile. Iatã un program care pleacã de la psihologie, dar care nu-si poate gãsi solutia numai în psihologie fie si pentru simplul motiv cã, a cunoaste cauzele nemultumirii nu te face automat, tocmai pe tine, un om multumit si, cu atât mai putin, unul fericit (ce cuvânt mare si rar!). Mai mult, psihologia resentimentarã, în anumite contexte – cum este cel de la noi, din ultimii (mereu ultimii!) ani, când toti, sau aproape toti, se simt îndreptãtiti sã pretindã aproape orice – este, ea însãsi, un puternic si vesnic reînnoit temei pentru o  culturã sociologicã a nemultumirii. Nemultumirea de ceilalti a devenit endemicã si pentru a vedea cât de adevãratã, din pãcate, este aceastã constatare, este suficient sã analizãm discursul public (ceilalti sunt “rãul”, “infernul”, “nenorocitii”, “ticãlosii”) si este destul sã ne uitãm la chipul oamenilor în multime: ochii nu-i vãd pe ceilalti, capul este, cel mai adesea, plecat, buzele sunt strânse, iar zâmbetul de întâmpinare absent, în relatiile de politete dintre necunoscuti.