(urmare din numãrul
trecut)
Oricum, noi trãim cotidian, în cadre sociale în care
urile, invidiile si neputintele nu sunt sublimate în
acte culturale, în care resentimentul nu se converteste în
valorile morale ale iubirii, al truismului, milei si compasiunii. Întrebarea
este: ce scurtcircuiteazã trecerea la un suport psihologic la un
orizont axiologic, ce face ca phihologia resentimentarã sã
se autoîntretinã? Desigur cã multe fapte explicã,
întru totul, acest fenomen. Aici nu este vorba de faptul “înselãrii
universale” a oamenilor în istorie, în sensul hegelian al
termenului, ci de ceva extrem de concret si de presant: invidia a devenit
o adevãratã institutie socialã, atâta timp
cât regulile câstigului, succesului si meritului sunt stabilite
ad-hoc; ura a devenit un exercitiu zilnic necesar în lupta pentru
supravietuire; neputinta a devenit si ea o stare descumpãnitoare
pentru foarte multi.
Iar, dacã ne gândim cã nici apelul firesc la gãsirea
multumirii an familie nu este social întretinut, realizãm
cã noi trãim rupti antre tendinte contrare: pe de-o parte,
trãim într-o culturã a sufletului închis, retras
în sine, nesatisfãcut si mereu în disconfort si, pe
de altã parte, trãim într-o culturã a sufletului
ce îndrãzneste timid sã se deschidã spre o
lume ipoteticã a binelui, oricum o lume suportabilã. Acest
suflet vede însã, încetosat, doar frânturi de
valori si rudimente de norme si reguli. În acelasi timp, desigur
cã nu pot fi schimbate nici datele esentiale ale culturii post-moraliste,
si nici structura substantialã a culturii umane, dar nimeni nu
ne poate opri sã întrezãrim si o culturã antropologicã
a nemultumirii. Or, în ultimã instantã, tot ce putem
spera este ca aceastã preeminentã a nemultumirilor sã
primeascã si un sens mai înalt. Goethe spunea cã numai
insuficientul e creator. Cine decide însã care nemultumire
si care insuficientã meritã sã primeascã semnul
creatiei de bunuri utilitare, morale, vitale, estetice sau sacre? Cine
decide, de pildã, care nemultumire are o câtime de sacralitate
în ea? În fapt, hotãrãste fiecare om într-o
lume tot mai dezvrãjitã, tot mai fãrã de un
cer al valorilor absolute, într-o lume a nemultumirii si nefericirii
universale. Cine mai are timp sã se bucure cã existã
pur si simplu si sã nu fie nemultumit cã este fiintã
muritoare? Probabil cã putini, si aproape sigur cã asa a
fost mereu. E si aceasta, totusi, o multumire.
(din volumul
„Moralitãti elementare“)
Sumar 
Articolul
precedent 