"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu
NUMARUL
17
Iunie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului

Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

conexiuni

Responsabilitatea juridica medicala (II)
* Privire istoricã

Cristina-Maria FLORESCU,
studenta, Facultatea de Drept, Universitatea “N. Titulescu”

            Doctrina juridica a formulat teza potrivit careia responsabilitatea reprezinta unul dintre principiile fundamentale ale dreptului. Cel care se face vinovat de încalcarea prevederilor normelor juridice, aduce atingere ordinii de drept, tulbura buna si normala desfasurare a relatiilor sociale, afecteaza drepturi si interese legitime ale semenilor sai. Pentru aceste motive, el este tinut, de lege, sa raspunda. De precizat ca, în teoria dreptului, s-a statuat ca despre o veritabila raspundere juridica nu se poate vorbi decât în momentul în care, pe scara evolutiei istorice a organizarii comunitatii umane, s-a înregistrat aparitia statului. În cele ce urmeaza, vom aborda problema institutiei raspunderii juridice asa cum, de-a lungul vremii, s-a reflectat în activitatea medicala.


            Textele Indiei antice cuprind, de asemenea, referiri la eticã si responsabilitate medicalã. Ayur-veda contine, între altele, o teorie rationalã de explicare a functiilor organice si a perturbãrilor lor, care, desi dateazã din secolul al IV-lea î.Hr., este încã folositã în medicina traditionalã budistã.

            "Când se aude spunându-se ca libertatea, în genere, este sa poti actiona asa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luata numai ca o totala lipsa a culturii gândirii, în care nu se gaseste, înca, nici o urma a ceea ce este vointa libea în si pentru sine, dreptul, moralitatea…"

(HEGEL)

            Dreptul roman, veritabil model de rigoare si logicã normativã, a reglementat, la rândul sãu, responsabilitatea medicalã. În Legea Aquillia (Lex Aquillia, secolul al III-lea î.H.), era prevãzutã pedeapsa capitalã pentru medicul care, urmare a culpei profesionale, cauzase decesul unui om liber, ca si obligatia de platã de despãgubiri pentru moartea unui sclav (cauzatã de culpa medicalã). Existã, de asemenea, formulãri în textul de lege care amintesc de efectul exonerator de rãspundere al fortei majore. Legea Cornelia (Lex Cornelia) aduce precizãri în ceea ce priveste rãspunderea medicului, în caz de pãrãsire a bolnavului, de tratament neglijent, urmat de moartea bolnavului-sclav, si în caz de provocare a avortului. Lex Pompeia de paricidiis prevedea o sanctiune specialã pentru medic, în ipoteza în care medicul a avut cunostintã de paricid, dar nu l-a denuntat.

De la Evul Mediu,
la contemporaneitate

            Sfârsitul secolului al XII-lea a fost guvernat, în planul responsabilitãtii, de preceptele medicului Maimonide (Moshe ben Maimon, supranumit Ramban) relevate de faimosul sãu Jurãmânt medical. Perioada de tranzitie de la evul mediu la Renastere aduce, în scena stiintei europene, un chimist si medic elvetian numit Paracelsius (Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hochenheim) care a avut meritul de a fi pledat împotriva eliberãrii medicamentelor de cãtre farmacisti, în absenta retetelor emise de medici. Sub aspect normativ, retine atentia Constitutio Carolina a lui Carol Quintul (1532), care sanctiona pe medicul care, din neglijentã, a cauzat moartea bolnavului, dacã se constata cã a folosit remedii neautorizate de profesiunea sa.
În Franta, la începutul secolului al XVII-lea, de la reglementãrile extrem de severe intituite de edictele din anii 1654 si 1703, s-a trecut, printr-o hotãrâre a Parlamentului, la declarea ca neresponsabili a medicilor pentru accidentele survenite din cauza tratamentului pe care acestia l-ar fi recomandat bolnavilor.
            Teoria neresponsabilitãtii absolute a fost mult discutatã în Franta si în secolul al XIX-lea, sustinându-se, într-o opinie, cã medicina, prin caracterul sãu de stiintã conjuncturalã, nu poate implica rãspunderea medicilor. Însã, o astfel de teorie, nu a putut gãsi aprobare, în lumea medicilor.
            În dreptul vechi românesc responsabilitatea medicalã a fost reglementatã de Pravilele lui Vasile Lupu (1646) si Matei Basarab (1652), Legiuirea Caragea (Muntenia, 1817-1832), Codul Callimach (Moldova, 1817-1832) etc. Cele dintâi Pravile prevedeau sactiunea “pierderii meseriei” pentru medicul care ar fi actionat “prin nemestesug” (cu nepricepere, din culpã); problema responsabilitãtii nu s-ar fi pus în ipoteza în care bolnavul însusi ar fi refuzat îngrijirile medicale sau nu le-ar fi urmat. Legiuirea Caragea va formula principiul general al rãspundeii civile delictuale, în urmãtorii termeni: “…care din stiintã (cu intentie, n.ns) sau cu nestiintã sau cu gresealã (din culpã, n.ns.) va aduce stricãciuni altcuiva este dator a repara stricãciunea” (Partea a V-a, Capitolul X, punctul 1).
            Codul Callimach  reglementeazã institutia “epitropiei casei doctorilor” si cu precãdere pe aceea a rãspunderii: “Oricare din doctori, fãrã mustrare de cuget va cãlca acest legãmânt, fãcându-se acest lucru cunoscut la stãpânire, se va scoate din numãrul doctorilor si tocmeala lui se va strica si întru nimic nu se va socoti.”

            (Bibliografie: N. Popa, Teoria generalã a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1998, pag. 123-124; A. B. Trif, V. Astãrãstoae, Responsabilitatea juridicã medicalã în România. Premise pentru un viitor drept medical, Ed. Polirom, Iasi, 2000. pag. 13-19; I. M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Rãspunderea civilã, Ed. Stiintificã, Bucuresti, 1970, pag. 397-398; I.F. Popa, Rãspunderea civilã medicalã, în Revista “Dreptul” nr. 1/2003, pag. 45; C. Hamangiu, Codul general al României, vol. I, Bucuresti, Ed. Librãriei Leon Alcalay)

 Sumar Articolul precedent Articolul urmator