Am pãrãsit România în 1982 si, din multe puncte de vedere, trebuie sã mã reinstruiesc pentru a întelege, cât de cât, atât dinamica „democratiei“ românesti actuale cât si noua limbã românã de lemn.
            Sãptãmânalul „În Justitie - InJustitie“ este scris în limba pe care o cunosc si mã ajutã enorm an reinstruirea personalã.
            Citindu-vã, am avut plãcerea sã constat cã nu toti „oamenii legii“ din România sunt înfeudati sistemului de guvernãmânt eratic (asa cum credeam) si cã în rangurile profesiei dv. îsi face loc o gândire cu adevãrat liberalã.
            Citindu-vã, constat (pentru a doua oarã în ultimii 13 ani), aparitia unei fisuri în scepticismul meu solid privind posibilitãtile societãtii civile românesti (prima fisurã a fost generatã de CDR... dar, din nefericire, s-a închis...).
            În vremurile apuse, tatãl meu îmi spunea mereu „Speranta ne surâde... dar prezentul asi bate joc!“. Mã întreb, acum, din nou, citindu-vã, dacã tatãl meu avea dreptate? Cât a trãit (a murit în 1976) a avut dreptate... dar sper, din tot sufletul cã, într-o bunã zi, românul de rând nu va mai trãi si gândi cã tatãl meu (si ca mine).
            Sunt permise sperantele? Cred cã da! Asa crede si colaboratorul dv., Gheorghe Susanu (în articolul „Biruri pe zvonuri, pe publicitatea altora si pe...„); exemplele sale privind cele douã perioade postbelice ne permit sã sperãm!
            Vã rog sã transmiteti tuturor colaboratorilor dv. multumirile mele pentru speranta care mi-au reaprins-o în suflet!