"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 17 Iunie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            În acea tarã, teritoriul, ce era, oamenii se preocupau toti, dar absolut toti, de politicã. Tara era bogatã: grânele cresteau singure, masinãriile se autoprogramau, comertul intern nu exista, pentru cã fiecare lua ce voia, ce avea nevoie si nu plãtea nimic, comertul exterior era rezolvat de computere, în mod rational, de politie nu era nevoie, pentru cã nu existau infractiuni, de armatã, nici atât, pentru cã nu existau dusmani, nimeni nu ataca teritoriul acesta si oricine, de oriunde voia ceva de la ei, primea cu multumiri din partea donatorului - stat pentru cã a solicitat. Era... ca în Eden.
            Si atunci, mã veti întreba, pe bunã dreptate, de ce mai era nevoie de politicã? Ce avantaj ar fi putut aduce „politichia“, cuiva care are totul, care nu-si mai putea dori nimic?
            Pãi, iatã ce am înteles din discutiile pe care le-am ascultat. Statutul de politician, ales de comunitate aducea onorabilitate, aducea dreptul - în plus - de a face ceva, de a nu sta linistit si a astepta ca totul sã ti se ofere.
            Aducea dreptul la muncã. La o muncã a cuvintelor, a ideilor, a idealurilor chiar, dar totusi, o muncã. La care nu aveau dreptul, decât cei alesi. Ba, mai mult, aducea dreptul de a face bine semenilor (conceptul de rãu nu exista), ceea ce pãrea a fi supremul dar pentru cineva. Si, din nou, m-am întrebat, ba chiar am încercat sã-i întreb si pe bãstinasi, si asa mi-am dat seama cã nu pot intra în vorbã cu ei, de unde cunosc ei binele, dacã nu cunosc rãul, cum poate fi alb, fãrã negru?
            Vedeti, asta nu mi-am putut rãspunde si nu am putut afla. Pãi, dacã nu mã auzeau? În acel moment, am început sã bãnuiesc cã nu se auzeau nici între ei, de asta nu se certau, nu se contraziceau: vorbeau doar prin computere, la televizor, la radio, ziarele se autoeditau, toatã infrastructura, tot sistemul ordona ideile, avea grijã sã nu existe disensiuni, sã nu se deregleze ceva.
            Si alesii, cum se alegeau ei, de unde stia cetãteanul pe cine sã aleagã, dintre toti bunii aceia? Bãnuiesc cã tot sistemul, structura, îi alegea de fapt, sugerând insidios electorilor pe cine, de ce, cum. Între somn si trezie, am început sã mã îndoiesc cã ar fi             Edenul, dar dacã este, de fapt, opusul - purgatoriu? Cãci lipsa dreptului real la optiune, chiar dacã ai toate celelalte, te transformã într-o legumã.
            Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, dreptul de a alege între bine si rãu, între rai si iad, între desãvârsire si pãcat. Ba chiar si dreptul la pocãintã si iertare. Dar asa, fãrã optiune, fãrã dreptul de a cãdea si de a te ridica, unde ne aflãm?
            N-am aflat, m-am trezit. Si m-am bucurat cã trãiesc pe acest pãmânt, cu bunele si relele sale între care pot sã aleg. Sã aleg si eu. Si sã muncesc cu mâinile si cu inteligenta mea. Si sã mã bat, pentru dreptatea mea.
            Si sã încerc sã-i conving si pe altii de ideile, de temerile, de telurile mele.
            Sã încerc. Si pânã la urmã, sã pot - sau nu - sã schimb ceva. Dar sã pot vorbi si sã fiu auzit si sã-i aud si pe altii si sã trimit departe de mine, departe de noi, orice dialog al surzilor.
            Si orice sistem care, chiar dacã doreste sã facã totul perfect, nedându-mi voie sã aleg drumul, pentru mine poate deveni totalitar. Iar de asta chiar m-am sãturat, am avut timp destul sã mã satur de binele impus.
            Si sã cred cã si voi.
            Ce bine cã m-am trezit! Si cã doar mi s-a nãzãrit. Un vis, ce vreti?

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator