Sunt judecãtor si locuiesc – gratie insistentelor mele, fatã de regimul de tristã pomenire – într-un cartier majoritar muncitoresc si minoritar tigãnesc.
            La doi pasi de mine, este o crâsmã, denumitã “La Doi Rahati”, pentru cã este construitã deasupra celor douã cabine WC ale pietei. “Oficial” i se spune si mai neaos, dar cu atât îmi permit eu sã mângâi hârtia pe care scriu.
            Acolo merg eu, din când în când, sã beau o bere sau o secãricã, si sã vãd cum se distreazã sau cum îsi duc crucea, mahalagiii mei.
            Un coleg mai în vârstã, executor, aflând despre aceasta, m-a admonestat amical: “Nu se poate, domnu’ magistrat, dumneata n-ai voie sã te amesteci cu tiganii si betivii cartierului. Trebuie sã-ti tii rangul”.
            Pe moment, am fost de acord cu el, dar, dupã 2-3 tentative de a merge cu familia la un restaurant mai stilat, unde nu am comandat decât o pizza si o salatã de fructe – nu mai des de o datã pe lunã – am ajuns iarãsi la “Doi Rahati”, pentru cã situatia financiarã nu mi-a permis sã repet figura.
            M-ar bate Cel de sus dacã as spune cã salariul meu este printre cele mai mici. Cu ceva aproximatie, cred cã salariul meu este putin peste media pe tarã. Dar, cu acest salariu peste medie, eu nu pot sã-mi tin rangul, asa cum ar vrea (ar vrea oare?) autoritãtile care m-au investit, m-au numit si m-au fãcut inamovibil.
            Voi reveni curent la aceastã chestiune, desi ea nu este chiar cea mai importantã problemã a judecãtorului de serviciu. Dar, dacã nu este a judecãtorului, ca persoanã, a sistemului este, în mod cert.
          P.S. De la scrierea acestui text, pânã la publicarea lui aici, salariul meu aproape s-a triplat. Dar, credeti-mã, situatia e aceeasi.
            N.B. În timpul culegerii pe computer a acestei cãrti, Cristina, fiica mea de zece ani, care a fãcut literele mari de la începutul capitolelor, mi-a spus: Tata, nu se mai numeste “Doi Rahati”, ci “Doi Galbeni”, pentru cã patronii s-au îmbogãtit.