“Se spune ca dreptul comparat seamana, într-o oarecare masura, cu studiul istoriei. Astfel cum istoria permite o anumitã distantare de societatea prezenta, atât de utila pentru a o întelege, în întreaga ei dialectica, tot astfel dreptul comparat permite, la rândul sau, un efect de distantare, folositor, în primul rând, pentru întelegerea complexa a propriului sistem de drept.”

(V. D. Zlatescu, Geografie juridica contemporana)

            Pe planul teoriei si al filosofiei dreptului traditional chinez s-au remarcat, pânã în veacul al III-lea î.Hr., principiile doctrinei promovate de Confucius (Kong Qiu sau Kong Fuzi, cca.551-479 î.Hr.).
            Conceptia clasicã confucianistã, în materie juridicã, a acreditat ideea unui sistem de drept esential diferit de celelalte ale vremii, apreciat de doctrinã ca strãin spiritului juridic riguros. Legea însãsi era socotitã, de cãtre adeptii filosofiei lui Confucius, drept “element abstact, care nu tine seama de varietatea situatiilor la care se aplicã”; existenta actului normativ s-a dovedit dificil de acceptat, într-un astfel de sistem de drept, întrucât ar fi contravenit principiului potrivit cãruia sentimentul de justitie este înnãscut, în orice fiintã înzestratã cu ratiune.
            Ca atare, s-a apreciat cã adoptarea unei legi nu era strict necesarã, întrucât aceasta ar constitui un factor de alterare a raporturilor sociale. Se pare cã, o astfel de mentalitate, a stat la baza sustinerii potrivit cãreia legea ar reprezenta nu atât o dispozitie imperativã, cât mai degrabã, un simplu model de conduitã, astfel încât nu numai cã era permisã, ci, în anumite situatii, chiar recomandabilã abaterea de la rigorile dispozitiilor sale. De aici, si deosebirea dintre principiile fundamentale ale gândirii lui Confucius: cel al lui “li”, care reprezintã comandamentul moral, si cel al lui “fa”, reprezentând pe cel juridic, “li” prevalând întotdeauna asupra lui “fa”.
            În concluzie, potrivit doctrinei confucianiste, comportamentul social este reglat, în principal, nu de lege, ci de rituri care prescriu, pentru orice situatie ivitã în practicã, modul de comportare, apreciat ca fiind potrivit ordinii naturale a lucrurilor. Ca atare, se considera, de pildã, cã declansarea unui proces judiciar ar tulbura aceastã “ordine naturalã”; a introduce o actiune civilã, în fata instantei, reprezenta, în conceptia confucianistã, dovada unei neputinte de a solutiona conflictul de drept prin alte mijloace, întrucât recursul la justitie ar trebui sã însemne ultima încercare de a solutiona confictul de drept dintre pãrti.
            Pentru solutionarea neîntelegerilor functionau organisme de împãciuire (organizate în cadrul familiilor, al clanurilor, breslelor etc.). În situatia în care se recurgea la actiunea în justitie, hotãrârea pronuntatã, ca urmare a solutionãrii cauzei deduse judecãtii, trebuia executatã de bunãvoie (iar nu pe cale silitã).
            Principalul izvor de drept al sistemului traditional chinez de drept l-a reprezentat cutuma. De cealaltã parte, legea, pentru a fi acceptatã ca sursã a dreptului, trebuia sã-si gãseascã izvorul în cutumã, iar aceasta din urmã trebuia sã fie, la rândul sãu, în deplinã concordantã cu “legea naturalã”.Din secolul al III-lea, aceastã conceptie a fost abandonatã, impunându-se teoria cã legea este principala sursã de drept. Se considera cã legile clare si pedepsele severe reprezintã garantia continuitãtii puterii.
            Specialistii în drept comparat au relevat faptul cã, de-a lungul vremii, dreptul traditional chinez a cunoscut, în mod alternativ, influentele celor douã scoli juridice - cea confucianistã, cu principiile pe care le-am prezentat mai sus si asa-numita scoalã a “legistilor”, care apreciau cã actul normativ este principalul izvor de drept. Din secolul al XIX-lea, China a receptat dreptul modern european.