Asteptarea este, în primul rând, o stare sufleteasca. Sigur ca ne întrebam, în acest sens, câte stari poarta cu sine sufletul nostru. Desigur ca multe: starea de a visa, de a rabda, de a face, de a spera sau a dispera, de a dori s.a.m.d. Prima separatie între toate aceste stari, este aceea dintre chipul lor activ, extrovertit si, pe de alta parte, felul lor pasiv, reactil, introvertit.

            Asteptarea face parte, indubitabil, din cea de-a doua categorie. Pânã aici, suntem în plinã psihologie. Întrebarea care se ridicã, este urmãtoarea: cum apar alte semnificatii ale asteptãrii, dincolo de orizontul pur psihologic? Dacã operãm o fenomenologie simplã a constiintei, si încercãm sã stabilim topos-ul asteptãrii în constitutia spiritului, vom vedea usor cã aceastã stare dã seama de ceea ce suntem noi, în modul cel mai profund. Astfel, e plinã de miez formula sapientialã “fapta e mãsura omului”, dar la fel de tâlcuitoare este si expresia: “felul în care astepti ceva sau pe cineva te caracterizeazã, te defineste”. În fapt, sunt oameni la care originea naturalã a stãrii de asteptare este recognoscibilã usor, pentru cã, în cazul cu pricina, asteptarea este sinonima cu pânda din lumea animalã. Minunea conversiunii pândei în asteptarea omeneascã cu sensuri multiple, începe o datã cu felul în care copiii stiu sã astepte: cu mirare si încântare, cu fata transfiguratã naiv de nerãbdare. Minunea continuã cu stare de asteptare din îndrãgostire când, vorba lui Hegel – cel priceput nu numai la sensurile ultime ale istoriei, ci si la “filosofia primã” încapsulatã în gesturi umane fundamentale – acesta o asteaptã numai pe aceasta si aceasta îl asteaptã numai pe acesta. Aici, asteptarea face trecerea de la “fizicã” la “metafizicã” pentru cã, în acest caz special, celãlalt sau cealaltã reprezintã un “univers”, infinit ca disponibilitate si unic ca realitate; cel sau cea asteptat/asteptatã sunt unul pentru altul originali, imutabili si limitati simbolic, aidoma unor opere de artã. În plan pur psihologic, acest tip de asteptare îsi are fragilitãtile sale inerente, derivate, în primul rând din contrazicerea expectatiilor partenerilor si, în al doilea rând, din saturatia stãrilor afective asociate acestei stãri: pânã la urmã, fiecare este contrariat, cel putin o datã, si fiecare este obligat, pânã la urmã, sã constate cã asteptãrile în iubire se mai si “tocesc”, pur si simplu, cã ele mor încet, încet dar sigur. În fond, în acest sens, Don Juan, în încercarea lui de a epuiza eternul feminin, are plãcerea asteptãrilor repetate, iar Don Quijote este sedus de repetarea, în imaginatie, a unei asteptate iubiri, prime si ultime, pure în intentie si în sãvârsire.
            Prin urmare, putem afirma cã asteptarea are un cert statut metafizic, dacã ne gândim si la alte câteva specii ale ei, de dincolo de spatiul relatiilor directe între oameni. Astfel, ea este o entitate deschisã spre cel putin câteva categorii etico-estetice: bine, frumos, tragic, sublim, comic, absurd. Câteva exemple, sunt lamuritoare. De pildã, “asteptarea în vederea schimbãrii regimului” contine, în ea însãsi, germenele “progresului la scara libertãtii” în sensul hegelian al termenului, adicã drumul spre bine si spre rationalitatea crescutã a vietii. Dar suntem obligati sã constatãm cã, între timp, cei ce asteaptã, suferã, sperã, disperã, sunt, nu arareori, nedreptãtiti; mai mult, ciclurile schimbãrii sunt altele decât cele din asteptãrile vietii individuale, iar unii oameni, pur si simplu, nu mai apucã sã trãiascã niciodatã ceea ce au asteptat o viatã. Din acest punct de vedere, asteptarea contine ceea ce se poate numi o înselare generalã, iar expresia cea mai potrivitã ar fi aceasta: istoria universalã este teritoriul  asteptãrilor contrazise în mod aproape universal. De asemenea, noi putem privi în istorie cum generatii întregi au asteptat, de pildã, ceva sau pe cineva. În fapt, mereu si mereu se asteaptã ca ceilalti, desigur, sã fie altcumva, se asteaptã ca binele sã triumfe si rãul sã fie, în sfârsit, învins, se asteaptã ca cineva (providential), sã aparã în chip de “salvator”. Este aproape inutil sã spunem cã, în aceastã asteptare antropologicã elementarã, poate fi identificat izvorul aproape al tuturor miturilor, de la cele primordiale la cele escatologice. În aceastã perspectivã, de pildã, ni se par comice si absurde formele de asteptare pe care le îmbracã oamenii, în preajma sosirii anului 1000; ei asteptau cu groazã “trecerea”, dar pentru noi, ei sunt si (nu numai), obiecte cosmice involuntare.
            În fine, acest statut adânc al entitãtii numite generic asteptare este vizibil, mai ales, dacã ne gândim chiar la sensul ultim al tuturor zbaterilor omenesti dintotdeauna. Oricum, oamenii sunt, în chip necesar, marcati de starea de asteptare în fiecare clipã semnificativã de viatã. Mai exact: ei asteaptã, mereu si mereu, ceva ce nu se va întâmpla niciodatã. Acesta este sensul cel mai înalt de ordin metafizic si moral pe care-l comportã asteptãrile noastre, de la cele „de toate zilele“, pânã la cele din momentele de cumpãnã, de perplexitate. În fond, fiecare om reflexiv (nu numai reactiv) se întreabã cel putin o datã: sã asteptãm ce?!
            Nu credem cã întrebarea este tipicã doar pentru mentalitatea postmodernã. Mai degrabã, ea este caracteristicã pentru ce-i ce-n asteptarea a ceva ce nu se va întâmpla niciodatã, ajung sã se gândeascã la fundamentul tuturor asteptãrilor noastre.