"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 20 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

           Art. 136 Cod Penal– eroarea de fapt: “Împrejurãrile de fapt care corespund vreunui element constitutiv al infractiunii sau vreunei circumstante legale agravante, nu atrag si nici nu agraveazã rãspunderea pentru o infractiune calificatã de lege crimã sau delict, dacã nu au fost cunoscute de autor în momentul savârsirii faptului.
           Art. 135 Cod Penal — eroarea de drept: “Nimeni nu se poate apãra de rãspundere invocând necunoasterea sau cunoasterea gresitã a legii penale.“
           Cele mai vechi coduri penale, a cãror existentã a fost doveditã, sunt: Codul Babilonului, Codul lui Hamurabi, Pentateucul evreilor, Legea celor XII Table (la romani). La noi, pânã în sec. XVII, legislatia penalã era influentatã de obiceiul tãrii si dreptul bizantin. De-a lungul timpului, pe teritoriul tarii noastre, au existat diverse culegeri de legislatie penala, cum ar fi: sec. XVII – Codilele lui Vasile Lupu si Matei Basarab, sec. XVIII - Promptuarul lui Armenopol, în 1826, în Moldova, Condica criminalã a lui Ioan Sandu Sturza, în 1850, în Muntenia, Codul Penal al lui Barbu ªtirbei, Codul Penal român  (promulgat la 22 aprilie 1865), în Basarabia si Dobrogea, Legislatia penalã austriacã din 1852, în Bucovina, Codul Penal maghiar, în Ardeal.
            Dl. Prof. George Fotino defineste “Dreptul vechiu românescu“, în acceptiune largã, ca fiind: “Dreptul care a orânduit viata neamului românesc din timpurile proto-istorice ale acestui neam, pânã cãtre jumãtatea veacului al XVII- lea.”
            Dispozitii exprese care sã continã o regulã generalã, cu privire la ignorantã si eroare, nu apar în vechile noastre legiuiri.  Totusi, chiar în sistemul acestora, când eroarea sau ignoranta de fapt se raportau la vreun element constitutiv al infractiunii, atunci, pe baza principiilor ce disciplinau materia imputabilitãtii, ele apãrau de pedeapsã.
            Primele dispozitii cu privire la ignorantã si eroare le gãsim în “Cartea Româneascã de Învãtãturã, pravilele împãrãtesti“, 1646, a lui Vasile Lupu, si în “Îndereptarea Legii“, 1652, a lui Matei Basarab, amândouã lucrate sub înrâurirea lui Farinacceus (“Praxis et Theoricae criminalis“), fiind unele “din cele mai vechi coduri datorite puterii legiuitoare, si scrise în limba tãrii“.
            Ignoranta de drept formeaza prea putin obiectul acestor legiuiri. Pravila lui Vasile Lupu, glava 42, zacon 11 (respectiv Pravila lui Matei Basarab, glava 212, zacon 11 si 12), cuprinde urmãtoarele: “Necunoasterea pravilei celui mestecatoriu de sânge nu dã sã aibã certare mare; însã nu celuia ce nu va cunoaste nici un fial de pravile, ci numai celuia ce nu va cunoaste pravila ceia ce o cunosc toti. “(S.G. Longinescu – “Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu”, Bucuresti 1912).
            Apare aici ipoteza “error communis“, în care ignoranta pravilei micsoreazã pedeapsa cuvenitã celui vinovat de incest.
           Ignoranta si eroarea de fapt au captat mai mult atentia legiuitorului în Cartea Româneascã de Invãtãturã, în glava 5, zacon 7 (în Muntenia: glava 88, zacon 7), eroarea în materie de bani falsi, care apãrã de pedeapsã:  “de va giura, cum nu stie, c’au fost acei bani rãi, sã fie în pace, nici o certare sã nu aibã“. În glava 45, zacon 4 (în Muntenia: glava 88, zacon 4), apare eroarea în materie de injurii, iar în glava 15, zacon 8 si urmãtoarele (în Muntenia: glava 237, zacon 8 si urm.), eroarea în materie de bigamie, care îndepãrteazã imputabilitatea: “de va putea arãta la giudet cu bune si credincioase mãrturii ca acelea cum n-au stiut cã are muiere, nu sã va certa“. Alte tipuri de eroare apar definite în glavele urmãtoare, astfel: în glava 7 (“Pentru ucidere si de câte fialuri de ucidere sânt“), zacon 1 (în Muntenia: glava 242, zacon 1), error in personam si în glava 9, zacon 24 (în Muntenia: glava 244, zacon 24). Conform acesteia din urmã, circumstanta agravantã în caz de eroare asupra persoanei nu se pune în sarcina inculpatului: “Cela ce’s va ucide pre tatã’sãu, sau tata pre fiiu’sãu, necunoscându’l, cum s’are dzice: s’au schimbat într’alte haine, sau într’o mestecãturã de oameni multi, nu se va certa ca ucigãtoriu de pãrinti.“
            Mult mai târziu gãsim înscrisã, în art. 3 al Codului Calimach, urmãtoarea dispozitiune, care reaminteste de principiul “nemo censetur ignorare legem“ sau “jus“: “Publicându-se o lege dupã chipul cuviincios, nu poate nimeni a se apãra zicând cã nu i s-a fãcut cunoscut“ (acest articol imitã dispozitiile art. 2 al Codului austriac). Tot in art. 3: “Trebuinta cere ca omul sã învete pravilele, fiindcã nimeni nu se poate ajuta pentru nestiinta lor.“
            Dispozitii interesante se regãsesc si în “Condica criminaliceascã cu procedura ei din 1920 si 1926“, care stabileste în Cap. IX – “Pentru ucidere”, art. 212 (“Uciderea cea necugetatã dupa întâmplari micsoreazã sau mãreste nevinovãtia”), pct. 3: “Cel ce va dovedi, cã cu neluare aminte aruncând ceva, s’au întâmplat a se face moarte, se va îndatori a împãca pe rudeniile mortului, veghindu-se si cu o vremelnicã închidere“. Eroarea aici formeaza o cauzã de micsorare a pedepsei.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator