"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 21 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	stiati ca exista? Eroarea în dreptul penal (II)
	jurist Irina BERDILA

           Cap. XVIII “Condica criminaliceascã cu procedura ei din 1921 si 1926“, art. 257: “Persoana aceea ce s’au avut stinta de cununia dintâiu, se va certa“. Deci, în caz de bigamie, ignoranta persoanei de bunã credintã o apãrã de pedeapsã, care pentru un asemenea delict era destul de drasticã: “…de va fi strein se va da surghiun peste hotar; iar de va fi din pãmânteni, se va pedepsi cu închisori si globire (amendã)“.
            În Ardeal, codul penal se ocupa, în art. 81, de eroarea de drept, iar în art. 82, de eroarea de fapt.
           Codul Penal din Bucovina, în paragraful 3, stabilea cã: “Nimeni nu se poate scuza de nestiinta acestei legi privitor la crime“, iar în paragraful 233 cã: “Ignoranta acestui Cod penal nu poate deci scuza relativ la delictele si contraventiile cuprinse în el“. În amândouã cazurile se ocupã de “ignorantia iuris“, iar în paragraful 32 prevede eroarea de fapt.
            În anul 1908 Codul Penal maghiar “suferã” o modificare intitulatã “Novela penalã“. Aceasta, alcãtuitã sub influenta scolii pozitiviste, cuprinde dispozitii foarte bune în ceea ce îi priveste pe minori, mãsuri ce lipseau cu desãvârsire în Codul Penal român, dar erau prevãzute în ante-proiectul noului codice.
            Codul Penal român din 1937 (publicat în M. Of. nr.65 / 18 martie 1936  si  intrat în vigoare un an mai târziu) se ocupa în mod special de eroarea de drept si eroarea de fapt in Titlul VII –  „Cauzele care apãrã de rãspundere penalã sau o micsoreazã “, Sectiunea IX, astfel: Art.135 Cod Penal — eroarea de drept: “Nimeni nu se poate apãra de rãspundere invocând necunoasterea sau cunoasterea gresitã a legii penale.“
            Printr-un text expres, s-a stabilit principiul potrivit cãruia necunoasterea sau cunoasterea gresitã a legii nu au influentã asupra responsabilitãtii penale. Ratiunea unei atari dispozitiuni e usor de înteles. O lege o datã votatã si publicatã, este consideratã cunoscutã de toti acei cãrora, li se adreseazã: Nemo jus ignorare censetur. E o prezumtie juris et de jure, care nu ar putea fi combãtutã prin proba contrarie, e o prezumtie necesarã practicii justitiei penale (Ignoratia juris nocet).
            Stabilind cã numai eroarea de drept asupra legii penale nu apãrã de pedeapsã, rezultã cã eroarea asupra unei legi extrapenale este socotitã, în raport cu aplicarea legii penale, ca fiind o eroare de fapt si tratatã ca atare. “Textul nu face nici o deosebire între legile penale recent intrate în vigoare si cele existente de mai mult timp, dup` cum nu distinge între eroarea proprie sau eroarea provocatã de gresita interpretare datã de altii. Rãmâne instantelor ca, în gradarea pedepselor, sã tinã seama de aceste împrejurãri. “(Vintil` Dongoroz – “Explicatii teoretice…”, pag. 425).
           Art. 136 Cod Penal – eroarea de fapt: “Împrejurãrile de fapt care corespund vreunui element constitutiv al infractiunii sau vreunei circumstante legale agravante, nu atrag si nici nu agraveazã rãspunderea pentru o infractiune calificatã de lege crimã sau delict, dacã nu au fost cunoscute de autor în momentul savârsirii faptului.
            Dispozitiunile de mai sus se aplicã si infractiunilor neintentionate, când necunoasterea acelor împrejurãri nu este datoritã culpei infractorului.“
            Desi textul vorbeste de “necunoasterea”, adica de ignoranta, el se aplicã si “cunoasterii gresite”, eroarei, deoarece aceste douã modalitati sunt cuprinse la un loc în notiunea de eroare.  De asemeni, dispozitiile art. 136, alin. 1 se extind si la contraventiile intentionate, pe baza argumentului “a fortiori”, cãci eroarea de fapt, îndepãrtând intentia, nu mai poate subzista imputabilitatea.
Tinând seama cã eroarea de fapt era prevazutã atât în Codul Penal transilvãnean (maghiar, art. 82), cât si în Codul Penal bucovinean (austriac, art. 32), precum si în multe alte coduri, cum e cel japonez (art. 38), cel german (art. 59), cel italian (art. 47), este evident ca o atare dispozitiune figurez` si în Codul Penal român.
            “La art. 136, care este o reproducere a art. 82 Cod Penal ardelean, se vorbeste numai de necunoasterea unor împrejurãri de fapt esentiale sau agravante, adicã de ignorarea lor, asa cum se prevede în art. 135, referitor la eroarea asupra legii penale. Aceasta ar însemna cã, potrivit traditiei, eroarea asupra acestor elemente constitutive ale infractiunii nu are, nici în dreptul nostru, vreun efect penal. In realitate, chiar si în ipotezele de eroare asupra elementelor de fapt - când eroarea este de bunã-credintã - ea poate, uneori, exclude chiar imputabilitatea, alte ori a o atenua.“ (Buzea T. Nicolae “Principii de drept penal; Infractiunea penalã” – Iasi, 1937 - vol. I, pag. 372)
            Din redactarea datã textului se vede sensul în care a fost admis.
            Alin. 2 art. 136 stabileste c` dispozitiile alin. 1 se aplicã si infractiunilor neintentionate, însã cu conditia ca eroarea de fapt sã provinã din culpa infractorului.
            Din lucrãrile preparatorii ale Codului Penal, ca si din expunerea  de motive, rezultã cã art. 136 Cod Penal a fost inspirat din art. 47 Cod Penal italian si, în special, din art. 82 Cod Penal ardelean.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator