"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 21 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            Oricum insa, tendinta spontana izvorata din sufletul nostru grabit, o tendinta nu neaparat inteleapta sau dornica de succesive inteleptiri, este una de tip maniheist, colorata afectiv in alb sau negru, fara nuante, fara grade, fara masuri intermediare. Nu ne gandim ca valoarea adevarata se compune din multe entitati si ca ea-i dependenta de mai mult decat de suveranitatea de o clipa a dorintei mele, a pasiunii mele, a placerii si a gustului meu. Ni se pare ca noi stim ce traim, ca nu ne inselam usor, ca “daca asa simtim, asa si este”, ca intuitile ne sunt intotdeauna corecte si opiniile mereu adevarate. Aceasta a fost si este de cand e lumea ceea ce numim vraja realitatii, adica puterea seducatoare a formelor vietii in fata fortelor sufletului. |n acelasi timp insa, ne place, pe de o parte, sa clamam autonomia personalitatii si independenta judecatii, in vreme ce, pe de alta parte, ne lasam hipnotizati de evenimente si aparitiile vietii, de experientele si trairile “extraordinare”, “neobisnuite”, de “exceptie”, “unice”. |n doze diferite, asa a fost probabil in toate timpurile, indeosebi in cele moderne, dar acum e sigur ca omniprezentele medii pot accentua, pana la hipertrofie, viata expusa, viata taraba, viata de piata, viata vitina, viata ca-n filme (sau mai mult “viata bate filmul”), viata teatru s.a.m.d. De unde aceasta nevoie irepresibila de aratare si expunere a tot ce esti (si inca ceva pe deasupra)? De unde izvoraste totusi acest insatiabil apetit exhibitionist egal distribuit, se pare, la cele doua sexe; prezent aproape la toate varstele, in aproape toate conditiile sociale si rasiale; la cei bogati, dar indeosebi la cei sarmani; la cei avantajati de soarta ca si la cei dezmosteniti si nenorociti, la cei nascuti urati si nefericiti  ca si la “noii aristocati” ai lumii de azi: cei frumosi si bogati? |n primul rand, la noi, e vorba de o tendinta recuperatoare: sa spui si sa arati ceea ce “inainte” nu se putea. |n acest sens, aceasta explozie a aspiratiei de a te prezenta in toata nuditatea ta, cu “surprizele tale regizate de altii”, cu toate sau aproape toate iubirile tradate, cu scaderile si caderile, evident, nemeritate, pare un semn de libertate, de emancipare de prejudecati, chiar de “curaj” moral. |ntr-un fel, aceasta dezinhibare totala, aceasta abolire ostentativa a oricaror limitari este un moment important si oarecum necesar pentru orice eliberare si pentru orice dezamarginire omeneasca.
            Acesta ar trebui sa fie insa doar un punct de plecare pentru ceva “mai inalt”. Problema cu adevarat serioasa si grava de-abia de aici incepe. Multi raman doar la nivelul acestei supe psihologice in care se poate recunoaste, relativ usor, doar hedonismul exhibitionist si narcisismul orgolios. Putem oare insa, avem dreptul deplin sa tot deplangem la nesfarsit sensibilitatea exhibitionista din emisiunile de tip “Din dragoste” sau “Viata bate filmul” fara sa ne intrebam care este sensul uman si moral pe care-l contine acest fenomen? Acest sens exista. Astfel, este cert ca aici ne aflam in plina zona a manifestarilor psihologice cu aparenta minora, dar cu semnificatie, pentru cei in cauza, majora, cel mai adesea destinala. Pentru multi oameni”, aceasta este viata lor”. Atat inteleg ei din ea. Atât simt nevoia sa prezinte si altora din ea. Ei se descarca psihic, iar vrand-nevrand, isi fac o terapie sui generis. |n fond, n-are  importanta ca ei nu stiu exact sa faca distictie dintre simpla descarcare psihica si katharsis, dar asta doresc in mod spontan: sa se elibereze pentru a capata, in final, un sens, o directie, o confirmare, prin confruntarea mediatica cu ceilalti. Spectacolul in sine poate parea si este de nenumerate ori exagerat si ingrosat de o regie primitiva. El este uneori penibil de previzibil si dizgratios de melodramatic. El da insa multora senzatia reconfortanta a bogatiei si a importantei propriei lor vieti. Este aici numai exhibitie si nimai dorinta desarta izvorata din vanitate si orgoliu marunt? Uneori da, dar nu trebuie sa ne facem ca nu intelegem ca foarte multi ar fi meritat sa fie cunoscuti pentru ce sunt (cu toate cate sunt), dar n-au avut niciodata o sansa sa se arate public, sa fie si ei vazuti, si, mai ales, sa fie recunoscuti. |n fond, doua lucruri apar cu destula claritate, in acest context. Primul: cine stabileste ce suntem si cum anume suntem? Al doilea: de cat exces de exhibitie este nevoie pentru a provoca o rezonabila revenire la o reactie decenta in prezentarea propriei vieti si a propriei persoane? Pana una alta insa, poate ceva sau cine va opri sau diminua frenezia exhibitionista?

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator