"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu
NUMARUL
21
Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului

Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

istorii vechi si noi

 

Etica avocatului

dr. avocat Mircea DUTU, profesor universitar

            Fiind una dintre cele mai vechi si mai prestigioase profesii si institutii sociale, avocatura rãmâne mai putin afectatã de convulsiunile vremurilor.
            Si aceasta, datoritã mai multor cauze, în frunte cu consistenta si puterea traditiei.
            Într-adevãr, într-o lume mobilã, care revendicã superficialitatea ca o virtute a unei adaptãri perpetue, ordinul avocatilor rezistã influentelor conjuncturale si îsi manifestã puternic personalitatea inconfundabilã. Tot asa, într-o vreme mercantilã, când totul se vinde si se cumpãrã actul de asistentã juridicã încearcã sã-si mentinã singularitatea si sã se mentinã departe de statutul de „marfã”.         Organizarea avocatilor în jurul unei discipline, a deontologiei si a unei ordini autoimpuse, autonomia lor în raport cu statul, le conferã o stare care îi apãrã de fluctuatiile vremurilor si îi impune, în cadrul societãtii.
            O asemenea situatie face ca statutul sãu sã rãmânã supus legilor nationale, desi acestea sunt guvernate de principii si reguli foarte asemãnãtoare, dacã nu identice, inclusiv în privinta deontologiei.
            Fapt ilustrat si prin aceea cã reglementãrile europene privind profesia rãmân putine. Astfel, ele se reduc mai ales la Codul european al deontologiei, care este opera unei asociatii de drept privat, Consiliul consultativ al barourilor europene (CCBE) si care l-a adoptat în 1988 si revizuit în 1998. Valoarea sa nu este decât una indicativã, în afarã, desigur, de cazurile în care regulamentul unui barou i-a conferit, pentru membrii sãi, fortã obligatorie (fapt însã deosebit de frecvent, pânã la a deveni regulã). La rândul lor, putinele directive comunitare în tangentã cu domeniul se mãrginesc la a transa conflictele de legi, arãtând cã avocatul este supus deontologiei statutului sãu de origine ori a trecut, în tot sau în parte, sub imperiul reglementãrilor statului de primire. Asa cã, în orice ipostazã, esentiale rãmân în aceastã privintã normele juridice nationale.
            Dar si acestea, în ciuda caracterului lor uneori tehnic, rãmân sub impulsul si actioneazã în lumina mesajului etic înscris în jurãmântul impus avocatului si depus de acesta, o datã cu asumarea profesiei. Existenta si pãstrarea acestui „legãmânt profesional” relevã ambiguitatea relatiilor dintre avocat si puterile publice.
            Si aceasta întrucât, pe de o parte, efectul jurãmântului este marcat de neîncredere: avocatul trebuie prins în capcana unei promisiuni solemne, care îl va lega irevocabil, iar pe de alta este vorba si de o amprentã de încredere: ar putea avocatul sã presteze jurãmântul, dacã nu l-ar considera funciarmente apt sã-si respecte angajamentul asumat?
            Avocatul – cel putin cel de traditie europeanã, dar nu numai – jurã în pragul carierei sale cã îsi va exercita functiile sale cu demnitate, constiintã, independentã, probitate si umanitate. Aceastã promisiune solemnã îl însoteste de-a lungul activitãtii sale, dusã sub controlul semenilor si al autoritãtii judiciare.
            Aceastã esentã eticã a profesiunii îi conferã, în ciuda absentei unor reglementãri internationale comune si uniforme si a proeminentei normelor nationale, unitate si uniformitate. O dovadã în plus cã valorile fundamentale au fost, sunt si rãmân comune si generale.

 Sumar Articolul precedent Articolul urmator