Codul mai contine:
            - capitolul 25 (procedurã penalã) se referã la prohibitia de cãlãtorie si aceea de a pãrãsi locul de domiciliu, iar capitolul 26  (procedurã penalã), se referã la sechestrul asigur`tor, capitolul 27 (procedurã penalã) la autorizãrile de înregistrare, capitolul 28 (procedurã penalã), la perchezitii, inclusiv la cele corporale; în capitolul 30 (tot procedurã penalã), se prevede cã orice opinie separatã divergentã trebuie adusã la cunostinta pãrtilor o datã cu hotãrârea majoritarã; în capitolul 31 (tot procedurã penalã), se  prevede cã dacã o parte lezatã „instingã fãrã motiv o declansare de acuzare“, va fi obligatã sã plãteascã statului cheltuielile la care statul va fi obligat fatã de inculpat;
            - din partea referitoare la probe, retinem: ceea ce este notoriu, nu trebuie dovedit, legea strãinã este consideratã fapt, dacã nu este cunoscutã de instantã si pãrtile sunt obligate sã o dovedeascã; daunele, dacã nu pot fi stabilite cu certitudine, se stabilesc de cãtre instantã, prin apreciere „dupã un criteriu rational“; în penal, partea vãtãmatã nu poate fi ascultatã ca martor; avocatii nu pot depune ca martori, decât dupã ce partea care i-a angajat îsi dã consimtãmântul; jurãmântul martorului este urmãtorul: „Subsemnatul ... promit si afirm pe onoarea si pe constiinta mea, cã voi spune tot adevãrul si nu voi ascunde, adãuga sau schimba ceva“; nu pot jura persoanele sub 15 ani si cele lipsite de discernãmânt; fiecare martor depune mãrturii separat; declaratia este oralã, dar instanta poate îngãdui folosirea notitelor; întrebãrile care sugereazã un anumit rãspuns nu sunt admise; refuzul de a rãspunde ca martor se pedepseste cu amendã sau cu închisoare; în civil, este permisã ascultarea unei pãrti „cu obligatia de a spune adevãrul“ („under truth affirmation“), iar partea trebuie sã declare de la început: „Subsemnatul... promit si afirm pe onoarea si pe constiinta mea cã voi spune tot adevãrul si cã nu voi ascunde, adãuga sau schimba nimic“; capitolul 39 se referã la constatarea, la fata locului, iar cheltuiala se suportã de cãtre cel care cere proba sau este suportatã de cãtre stat; capitolul 40 se referã la experti, care depun jurãmânt înainte de efectuarea lucrãrii, capitolul 41 se referã la anchetele în futurum; existã, în procedura suedezã, o institutie pe care am putea-o denumi „sedintã pregãtitoare“, cu care ocazie se pune în vedere pãrtii sã completeze, cu ceea ce este necesar, actiunea pentru a putea fi pusã cauza pe rol, pãrtile pot renunta la apel, atât la o cauzã în care s-a dat o hotãrâre, cât si la o cauzã viitoare, dacã, în acea materie, se poate tranzactiona; se poate ataca, separat, o simplã amânare dacã este fãcutã fãrã motiv (without reason); existã aderarea la apelul pãrtii adverse (aceastã formã de aderare la apelul pãrtii adverse existã si în penal); non reformatio in pejus (nu-ti poti agrava situatia în propria cauzã) este prevãzut în penal; se poate renunta la apel într-o cauzã prezentã sau viitoare si dacã este vorba de un apel la Curtea Supremã; existã calea de atac pentru înlãturarea unor „grave erori procedurale“ (una din ipoteze priveste situatia în care partea nu a fost legal citatã).
            O bunã sau mãcar relativã cunoastere a unei proceduri cu atâtea particularitãti câte are cea continutã în Codul comun (atât pentru penal, cât si pentru civil) de procedurã judiciarã suedez presupune, evident, o luare de contact cu practica judecãtoreascã din Suedia; totusi, sperãm cã am reusit sã facem cunoscut, în linii generale, unele institutii, interesând dreptul comparat, legiferate în procedura Regatului Suediei.