"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 21 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            O profesie care, prin mirajul bunastarii materiale a atras pe multi, ducând la o adevarata suprasaturatie a pietei, cu consecinte dintre cele mai vizibile, în frunte cu o armata, din ce în ce mai numeroasa, de „avocati fara procese“.
            Dincolo însã de criza de „supraproductie“ una si mai gravã se manifestã deja: cea privind pregãtirea profesionalã. Cele peste 100 de facultãti de drept - de stat si particulare - au cedat treptat, sub presiunea cererii si a jocului concurentei la exigentele de calitate, în favoarea comandamentului de supravietuire. Asa se face cã, anual, dobândesc diploma de licentã în drept mii, poate zeci de mii de persoane fãrã ca aceasta sã fie deplin acoperitoare în privinta pregãtirii profesionale a titularilor. Ca mãsurã de apãrare fatã de avalansa purtãtorilor de hârtii oficiale, profesiile judiciare au trecut în apãrare organizând examene de admitere mai mult sau mai putin edificatoare. Magistratura prin Institutul propriu, avocatura prin examenele de primire, stagiu si definitivat. Si, totusi, calitatea profesionalã lasã mult de dorit, semn cã „sita“ este prea largã sau „ochiurile“ ei sunt deformate.
            Semnalul de alarmã trebuie tras cu atât mai mult cu cât starea Justitiei românesti o impune, iar perspectiva integrãrii europene o reclamã ca o conditie rezolutorie.
            Este avocatul nostru pregãtit pentru a-si asuma statutul de avocat european? Rãspunsul este greu de formulat în mod transant si incomod de afirmat rãspicat. El trebuie spus cu orice pret.
            Dupã cum se cunoaste, tratatele constitutive ale Comunitãtilor Europene (CE) instituie principiul, preluat si de viitoarea Constitutie europeanã, liberei circulatii a persoanelor si a bunurilor, în special a serviciilor, inclusiv a dreptului de stabilire, adicã libertatea prestãrii serviciilor în tãrile Uniunii Europene. O directivã, din 22 martie 1977, este consacratã special acestei probleme. În baza sa:
            a) titlul de avocat din fiecare stat membru este recunoscut de celelalte state membre;
            b) fiecare avocat dintr-un stat membru poate presta servicii profesionale în alte state membre, în conditiile dreptului intern;
            c) se instituie o comisie consultativã europeanã a avocatilor.
            Totusi, diversitatea organizãrilor juridice din tãrile Europei a împiedicat, cel putin pânã acum, formarea mult doritei Comunitãti Europene a Avocatilor (CEA). Primul pas spre un asemenea obiectiv îl reprezintã asigurarea libertãtii prestatiilor profesionale si apoi a celei de stabilire. Dar aceasta presupune un important colectiv în plan intern: adoptarea de mãsuri menite sã punã avocatul (în cazul nostru pe cel român) într-o stare de liberã si egalã concurentã. Desigur, în concret si în particular acestea sunt numeroase si complexe. Totusi, câteva au fost deja relevante în alte state mai implicate într-un asemenea proces, precum Franta. Astfel, în acest sens putem mentiona impunerea pentru tinerii stagiari, a obligatiei de a cunoaste o limbã de circulatie, adecvarea si consolidarea statului juridic - material al cabinetelor de avocati, stabilirea unei echivalente a diplomelor universitare acoperitoare si realã, instituirea unei deontologii europene minimale si crearea unei institutii europene consultative a barourilor. Fãrã îndoialã, dintre aceste propuneri doar câteva, dar poate cele mai importante, privesc, în mod direct, pe candidatii la profesie si viitorii avocati. Ele se rezumã, în fapt, la o cerintã esentialã: o bunã pregãtire profesionalã în spirit european.
            Si aceasta sub o triplã perspectivã: o calificare juridicã performantã, o cunoastere a literei si spiritului dreptului european, inclusiv dacã nu în primul rând a celui comunitar si o mentalitate occidentalã de
exercitare a profesiei.
            Aceasta înseamnã, de pildã, renuntarea la tertipurile si smecheriile traditionale de tip „avocãtesc“ care complicã si prelungesc la infinit procesele, desfãsurarea acestora într-un timp rezonabil, conclucrarea loialã cu avocatul celeilalte pãrti, vãzut nu atât ca pânã acum, ca un adversar, ci ca un partener în deslusirea cazului.
            Desigur, reforma avocatului în sens european (care trebuie sã înceapã cu accesul în profesie si stagiatura), nu se poate face în mod izolat, ci în strânsã interdependentã cu occidentalizarea magistraturii, în special, si a societãtii românesti, în general.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator