"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 21 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	forma si reforma             Opinii Quo vadis, România?
	avocat Louise GHEORGHE

Ce vor, de fapt, maghiarii, fie din România, fie din afara granitelor tarii noastre, nu mai este un secret pentru nimeni. Pretentiile pe care le tot ridica si, care, în mod rusinos, le tot sunt acceptate, demonstreaza, cu prisosinta, tendinta lor de a revendica Transilvania, ca ficând parte din Ungaria. Ungurii lasa, în mod deliberat, sa se întrevada aceasta dorinta a lor, iar mai marii nostri politicieni se prefac ca nu înteleg, ba, mai mult, chiar le iau apararea, sustinând ca pretentiile pe care le-au tot avut maghiarii pâna acum, sunt îndreptatite, având în vedere Conventia Europeana pentru Drepturile Omului.

            Se spune ca vor sã rupã o mare bucatã din România, spre a o încorpora Ungariei. Aflãm, însã, cu stupoare, si cã pretentiile lor s-au modificat. Nu mai vor doar o bucatã de pãmânt românesc, îl vor pe tot. Vor o istorie comunã, care pânã la urmã sã devinã istoria Ungariei, în care sã fie mentionatã, în treacãt, si România. Trag aceastã concluzie, ca urmare a pozitiei premierului ungur, cu ocazia întâlnirii dintre acesta si premierul României, ungurul afirmând cã „România si Ungaria sunt capabile sã construiascã o istorie comunã, dacã îsi acceptã istoria“. În sustinerea acestei teorii, premierul ungur vrea sã fie amplasatã, la Arad, Statuia Libertãtii, si apreciazã cã economia româneascã se aflã la un nivel la care îsi poate permite finantarea acestei constructii, dar cã, dacã, pânã la urmã, va fi necesar, va contribui si Ungaria la cheltuielile ocazionate de aceastã lucrare.
            Cu alte cuvinte, ungurul bate cu pumnul în masã, îsi impune punctul de vedere, ne someazã sã construim o statuie, pe banii nostri, la noi în tarã, statuie cu profundã semnificatie pentru ei, iar când premierul român afirmã cã „atentia mare acordatã statuii creeazã sentimentul cã are o altã semnificatie, decât cea efectivã“, ungurul se supara foc si cere ca întâlnirea sã se termine. Halal!
Este adevãrat cã atitudinea premierului Adrian Nãstase a fost, de aceastã datã, oarecum diferitã de cea pe care a avut-o, în general, cu privire la pretentiile maghiarilor, numai cã aceastã pozitie vine cam târziu, dupã ce le-au fost acordate atâtea facilitãti, încât, noi, românii, ajungem sã ne simtim strãini la noi în tarã, iar ungurii sã ne râdã-n nas pe ungureste. Pentru cã limba românã a fost deja înjositã prin propunerea de înlocuire cu cea maghiarã la instantele de judecatã din localitãtile cu populatie majoritarã maghiarã. Este adevãrat cã textul constitutional sunã altfel, dar realitatea vorbeste pe întelesul nostru, si stim cã, de fapt, desi în respectivul text se mentioneazã cã se poate folosi limba minoritarilor, noi stim cã asta înseamnã cã, pentru a putea pleda (judeca) în Harghita, de exemplu, trebuie sã stiu ungureste. Mai stiu cã, prin creerea posibilitãtii pentru cetatenii strãini de a cumpãra pãmânt românesc (noua Constitutie prevede aceastã posibilitate), va trebui, probabil, sã mai învãt si alte limbi, sau sã mã rezum la a privi marea în fotografie si a urca muntele doar în imagine.
            Limba românã urmeazã sã fie înlocuitã, pãmântul tãrii vândut, istoria comunã cu a ungurilor. Cine (ce?) mai suntem noi?!
            Ce ne-ar rãspunde Stefan cel Mare, Mihai Viteazu, Vlad Tepes, Constantin Brâncoveanu...?
            Ce le-am rãspunde noi lor?
            Am fi nevoiti sã recunoastem cã suntem epigonii unei natii ce, pânã nu de mult, îsi tinea cu demnitate fruntea sus, iar azi, noi, urmasii nedemni, stergem de praf bocancii cu care ungurii au intrat în sufletele si în istoria noastrã.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator