"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 22 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	stiati ca exista? Eroarea în dreptul penal (III)
	jurist Irina BERDILA

            Dreptul penal maghiar aplicabil  în Transilvania si Anteproiectul viitorului Cod Penal român - 1926
            Sub denumirea formala de “Imputabilitate si Cauze care apara de pedeapsa”, art. 57, 58 si 255 din Codul Penal român, si art. 76, 77, 79 si 80 din Codul Penal maghiar, defineau, printre altele, si eroarea. Prima conditie a imputabilitatii penale este privitoare la legatura de cauzalitate care exista între o anumita fapta delictuala si persoana careia i se imputa o atare fapta, neputându-se pedepsi indivizii decât pentru actiuni sau inactiuni de care s-au facut personal vinovati. Daca nu exista nici o legatura de cauzalitate între fapta incriminata si persoana învinovatita, nu se poate concepe imputabilitate penala, nu se poate pune chestiunea culpabilitatii, care sunt consecintele directe si imediate ale imputabilitatii. A doua conditie a imputabilitatii penale este cea privitoare la starea în care se gasea autorul infractiunii atunci când savârsea fapta. Se poate întâmpla ca faptul delictuos sa nu fie moralmente imputabil autorului ei, din diverse cauze: lipsa de discernamânt, pierderea uzului ratiunii, suprimarea libertatii fizice, înlantuirea libertatii morale.
            Nu se poate admite imputabilitate penala nici atunci când autorul faptei, socotita de lege ca infractiune, era îndrituit a savârsi atare fapta pentru ca se gasea în legitima aparare a unui drept, sau daca fapta a survenit din cauza necesitatii legitime de a executa un ordin impus de lege sau de autoritati. Vom avea, deci, cauze care sa excluda constituirea infractiunii: cauze ce împiedica imputabilitatea (etatea, inconstienta), cauze ce exclud culpabilitatea (eroarea, constrângerea), cauze ce justifica fapta (legitima aparare,  ordinul legii,  necesitatea extrema,  etc.).

            Conform art. 51 alin. 1 Cod penal actual, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca faptuitorul, în momentul savârsirii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii sau împrejurari de care depinde caracterul penal al faptei. În alin. 2 se prevede ca nu constituie o circumstanta agravanta împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul savârsirii infractiunii. În conformitate cu alin. 3, dispozitiile mentionate se aplica si faptelor savârsite din culpa, pe care legea le pedepseste numai daca necunoasterea starii, situatiei sau împrejurarii respective nu est, ea însasi, rezultatul culpei, iar în alin. 4 se prevede ca necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu înlatura caracterul penal al faptei.
            Daca de-a lungul timpului eroarea de fapt a cunoscut diferite reglementari care aparau faptuitorul de raspunderea penala, nu acelasi lucru se poate afirma si despre eroarea de drept – adica necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale - deoarece aceasta nu a constituit niciodata o cauza care sa apere de raspundere pe faptuitor sau care sa înlature caracterul penal al faptei. Ratiunea pentru care eroarea de drept nu înlatura vinovatia este aceea ca, în societate, nimanui nu îi este permis sa nu cunoasca legile. Legile penale moderne nu admit invocarea erorii de drept în vederea exonerarii de raspundere penala, deoarece acestea incrimineaza fapte ce prezinta un pericol social ridicat; or faptuitorul, având reprezentarea gravitatii faptei savârsite, îsi da seama ca o asemenea fapta este interzisa de legea penala.

            Doctrina, atât cea juridica generala, cât si cea juridica penala, raspunde unanim faptului ca ambele stari – ignoranta si eroarea – se identifica în mod absolut, din punct de vedere juridico-penal. Astfel, Savigny si altii unifica cele doua notiuni în aceea de ignoranta, iar Manzini si Maggiore, în aceea de eroare. Se impune, deci, un studiu atent asupra naturii juridice a acestei identificari absolute dintre eroare si ignoranta. Opiniile în doctrina converg spre faptul ca, atât din punct de vedere psihologic, cât si din punct de vedere juridico-penal, cele doua notiuni de ignoranta si eroare se pot unifica. Ele coincid însa numai în parte, fiindca eroarea presupune întotdeauna ignoranta, dar starea de ignoranta nu o implica întotdeauna pe aceea de eroare, cele doua stari putând fi reprezentate prin doua cercuri concentrice, dintre care cel al eroarei are o raza mai mica.
            Pentru o analiza corecta, trebuie avuta în vedere existenta vointei faptuitorului  de  a  comite  acea  fapta  sau  lipsa  vointei  acestuia.  “Factorul intelectiv – defineste profesorul Dongoroz – consta în reprezentarea finalitatii firesti a activitatii ce se voeste; or, atunci când cineva a conceput gresit sau nu a conceput deloc finalitatea fireasca a activitatii voite, din cauza de ignoranta sau eroare, desigur ca factorul intelectiv este ca si inexistent, fiindca realitatea era alta decât ceea ce si-a închipuit persoana ignoranta sau în eroare.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator