"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 22 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	ce le propunem legiuitorilor nostri Justitia în Statele Unite ale Americii (II)
	Cristina-Maria FLORESCU

            este definit ca reprezentând acea parte a dreptului care nu-si are izvoarele în legi sau în reglementãri provenite de la puterile legislativã si executivã, la nivel federal sau al statelor. Cu alte cuvinte, common-law cuprinde principiiile, obiceiurile sau regulile aplicabile guvernului, persoanelor si bunurilor, a cãror autoritate nu se sprijunã pe o declarare expresã a vointei legiuitorului. Common-law are la bazã un numãr de trei principii: 1. respectarea precedentului judiciar (este vorba de regula “stare decisis”, în virtutea cãreia litigiile trebuie solutionate cu ajutorul principiilor care se degajã din inducerea experientei judiciare a trecutului si nu din deducerea regulilor stabilite în mod arbitrar de cãtre o vointã suveranã; 2. recurgerea la jurati pentru a hotãrî, în cadrul unui litigiu, asupra stãrii de fapt; 3. suprematia dreptului, adicã supunerea oricãrei persoane fizice ori juridice de drept privat sau public asupra regulilor juridice. Din analiza acestor principii, reiese, între altele, faptul cã în sistemul de common-law, fiind mai degrabã pragmatic decât teoretic, se porneste de la cazul particular spre a-l solutiona pe calea justitiei, fãrã a se tine cont, exclusiv, de principiile generale si abstracte de drept, astfel dupã cum se practicã în tãrile cu sisteme de drept romano-germanic.

            Un alt element de specificitate a sistemului juridic american este reprezentat de equity. Apãrut încã din Evul Mediu, equity repezintã un corectiv adus regulilor de common-law. Equity a creat institutii noi de drept, cum ar fi “trust-ul”, “uses”, “injunctions” si a perfectionat si completat anumite institutii de common-law.
            În prezent, asa dupã cum aratã doctrina, în Statele Unite ale Americii, ca si în Marea Britanie, diferentele dintre common-law si equity s-au atenuat. Astãzi, în S.U.A., common-law si equity pot fi considerate douã ramuri ale dreptului. Astfel, common-law cuprinde dreptul penal, dreptul contractelor si al rãspunderii civile (“Tort Law”). Common-law aplicã anumite concepte care îsi au originea în equity, cum a fi acela de “misrepresentation” (afirmatii false) sau de “undere influence” (violenta moralã). Equity cuprinde dreptul bunurilor imobile (“trusts”), cel al societãtilor comerciale, al falimentului, al succesiunilor.

            Regula precedentului se referã la obligatia judecãtorului de a se raporta, în solutionarea unui litigiu, la precedentul judiciar, adicã la hotãrârile judecãtoresti anterioare, pronuntate în aceeasi materie cu aceea a litigiului dedus spre solutionare.
            În sistemul de drept american, hotãrârile judecãtoresti îndeplinesc o dublã functie. Prima, comunã tuturor sistemelor de drept, este aceea de solutionare (definitivã) a unui litigiu. Astfel, în virtutea principiului res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat este prezumat a exprima adevãrul) sau al autoritãtii de lucru judecat, o cauzã nu poate fi rejudecatã dacã instanta a pronuntat deja o hotãrâre definitivã si cãile de atac sunt epuizate. În materie penalã, justitiabilul american este protejat prin regula “DOUBLE JEOPARDY” care interzice ca un acuzat sã fie judecat de douã ori pentru aceeasi infractiune, însã aceasta nu împiedicã douã instante de judecatã (penale, apoi civile sau de stat si apoi federale) sã cerceteze cauza.
            În al doilea rând, sentintele si deciziile pronuntate de instantele americane servesc drept precedent, astfel încât o a doua cauzã similarã alteia deja judecate, poate fi solutionatã în acelasi mod ca si prima. Aceastã a douã functie a unei hotãrâri judecãtoresti este redatã si prin expresia “stare decisis” provenitã din adagiul “stare decisis et non quieto movere” care desemneazã tocmai principiul potrivit cãruia hotãrârile pronuntate de anumite instante produc efecte nu numai cu privire la pãrtile litigante (inter partes litigantes), ci constituie veritabil izvor de drept si pentru practica altor instante, chemate a solutiona litigii similare.
            Hotãrârile judecãtoresti pronuntate de instantele americane au o structurã specificã, bipartitã (ratio decidendi si obiter dicta). Prima parte a hotãrârii judecãtoresti (ratio decidendi) exprimã motivele pentru care instanta a pronuntat hotãrârea în cauzã. Cea de-a doua parte (obiter dicta) exprimã numai reflectiile juridice pe care judecãtorul le face pe marginea litigiului dedus judecãtii.
            Pentru ca o hãtãrâre judecãtoreascã sã poatã servi drept precedent judiciar, nu este necesar ca circumstantele celor douã spete (ale celei deduse spre solutionare si, respectiv, ale celei solutionate deja), sã fie identice (de altfel, o identitate completã nici nu se poate întâlni vreodatã în practica judiciarã). Asadar, pentru ca o hotãrâre judecãtoreascã sã aibã valoare de precedent judiciar, este suficient ca prima parte a hotãrârii (ratio decidendi) care a justificat-o pe cea dintâi pronuntatã sã existe si în cea de-a doua hotãrâre judecãtoreascã.
(va urma)

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator