"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 22 Octombrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            Atunci tocmai doream sa afirm un adevar, care mi se parea evident: critica literala si-a atins apogeul in perioada anterioara si acum ea urmeaza sa moara. Mai precis: critica literala a absorbit toate formele criticii; noile situatii existentiale au deschis calea criticii totale, iar in cadrul acestora cea literara urma sa joace un rol minor, unul redus la specialisti. Credeam atunci si cred si astazi ca nu se cuvenea, in nici un chip, ca eu sa spun asemenea adevaruri. Ce-a urmat, se stie foarte bine: critica literara n-a murit, dar nici nu o duce prea bine. |n fond, explicatia simpla care poate da ar suna cam asa. |nainte critica literara - pe o veche si trainica traditie care pleaca de la Maiorescu – a avut o preeminenta aproape absoluta in fata, de pilda, a filosofiei si a esteticii. Aceasta pe de o parte, critica sociala, in dimensiunea ei morala si filosofica, nu s-a putut afirma din cauza blocajului ideologic al regimului. Oricum, oamenii neputand face ceva intr-un fel, au facut in alt fel si altcumva. Astfel, critica literara a tinut loc si de cultura sociala, si de critica morala, si de critica politica.
            Acum, aceasta situatie s-a incheiat si ea consemneaza nu numai intrarea intr-o noua paradigma culturala, ci si inceputul normalitatii. Este firesc ca studiile de critica literara sa nu mai fie “farul”, “directia”, “etalonul” aprecierii culturale. Este normal ca tot ceea ce intra in grila incapatoare a judecatii critice sa primeasca girul unor instante plurale. |n fond, dezmarginirea judecatilor, opiniilor, convingerilor a fost semnul libertatii nemarginite pentru fiecare in parte si pentru toti laolalta. Avea singur dreptate Hegel sa afirme ca acest stadiu – cel de dupa tiranie – este cel mai deschis: in el se traieste in exces, deopotriva, si bucuria negatiei si satisfactia de-a spune “da”. Dar ce se intampla acum? Critica a devenit totala, in sensul cel mai deplin al termenului. S-a instalat si persista, perfect explicabil din punct de vedere psihologic – o frenetica demolare a oricaror repere absolute in judecatile de apreciere. Paradoxul consta in aceea ca acest refuz, al oricarui teme axiologic se asociaza cu o frenezie de semn contrar care sustine: totul este criticabil si poate fi depreciat, pentru ca nu exista repere fixe absolute, in afara de propia mea pozitie, viziune, convingere argumentare.
            Din acest punct de vedere, extrem de multe analize critice nu sunt nimic altceva decat teleologii egocentrice care se opun altor teleologii egocentrice. Dupa parerea noastra, acest stadiu exprima ceva mai mult decat o exhibare penibila a unor subiectivitati frustrate. Acest moment (el are deja o vechime de cativa ani buni), este necesar si este rational. |n ordine pur istorica, el este necesar pentru ca istoria reala n-a inaintat nicicand altcumva, in scara libertatii, decat prin neutralizarea reciproca a fortelor critice. |n orizont pur moral, acest moment al domniei spiritului critic dezmarginit si egocentric, este necesar pentru ca numai prin el se poate produce saltul de la “psihologie” la “axiologie”, de la descarcarea psihica elementara la inaltarea spre morala elementara. |n plan pur antropologic, acest moment este acum obligatoriu si pentru ca intelectul nu mai este cenzurat sa nu-si exercite functia sa primara: aceea de-a pune simultan in prim plan si “fata” si “ reversul”, si afirmatia si negatia. |n fond, intelectul este, prin natura lui, disociativ si, prin aceasta, critic. Acesta este un adevar de necontestat.
            La fel de necontestat insa credem ca este un alt fapt: critica, atata timp cat este numai intelectuala, duce la pendularea intre placerea afirmatiei si placerea negatiei. Avem foarte multi critici inteligenti. Nu cred ca aceasta este lipsa noastra cea mai mare. Cred ca, acum, cand critica a devenit totala, problema care se pune (din nou) este aceea a fundamentului ei moral. Imi place sa urmaresc in exercitiile critice - curente sau docte – daca exista incapsulata in acestea o “etica deontologica” sau una “teleologica”, o morala a datoriei sau o morala a consecintelor, o etica a principiilor sau (dupa formula incetatenita in America – ethics of care) o “etica a grijii”. |n fond, miza autentica a discursului critic dintotdeauna a fost apararea moralei elementare. Vizibil si coerent a fost acest fapt, mai ales, in opera critica a moralistului dintre critici, Eugen Simion, sau in atitudinea constanta a cronicarului “paznic de far” etic Geo Bogza, sau in analizele saturate de credinta in transcedenta si in moralitate absoluta ale lui Valeriu Cristea. |n orice caz, in ce ne priveste, avem destule argumente pentru a-l pomeni, in acest context, si pe Radu Cosasu – ca un impatimit scrutator (alaturi de cei mai sus amintiti), in moralitatea elementara, mai cu seama, in cea bine camuflata in haine postmoderne.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator