"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 23 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	stiati ca exista? Eroarea în dreptul penal (IV)
	jurist Irina BERDILA

            In cazul savârsirii unei fapte penale, factorul intelectiv fiind deformat pâna la inexistenta, implicit va trebui sa admitem si o deformare a factorului volitiv, fiindca vointa s-a conformat constiintei, or daca în constiinta nu ar fi domnit ignoranta sau eroarea, poate determinarea vointei s-ar fi produs în alta parte.”
            Daca vointa este constrânsa, fiind “sub silnicia unei forte streine care a împiedicat actul de chibzuire”, ne aflam în situatia unei constrângeri fizice sau morale unde, lipsind factorul volitiv, nu se poate pune nici problema factorului intelectiv, deci aici nici chestiunea erorii nu este de actualitate, nu intereseaza. Dar faptuitorul poate totusi sa fie în eroare asupra constrângerii, crezând ca se gaseste sub imperiul unei energii straine, fata de care nu se poate opune, iar în realitate lucrurile sa fie însa invers. Dovada constrângerii trebuie facuta întotdeauna de catre cel care o invoca, iar constatarea acesteia trebuie facuta întotdeauna de catre instanta.
            Daca vointa nu este constrânsa, atunci factorul intelectiv intereseaza si, deci, se pune problema erorii.

            Eroarea de fapt nu trebuie confundata cu îndoiala, deoarece o persoana manifesta îndoiala atunci când nu are siguranta (deplina certitudine) ca fapta savârsita de ea este ilicita, pe când eroarea de fapt se datoreaza cunoasterii gresite a unei împrejurari sau situatii de fapt, neimputabile faptuitorului, eroare în lipsa careia acea persona nu ar fi comis o încalcare a legii. Eroarea de fapt exclude îndoiala (dubiul), deoarece eroarea consta într-o gresita interpretare a realitatii, în timp ce îndoiala constituie o atitudine caracteristica intentiei indirecte. Or, din moment ce faptuitorul îsi da seama ca nu este în masura sa cunoasca exact realitatea, el trebuie sa se abtina sa actioneze, fiindca altfel îsi asuma riscul faptei sale. Exemplu: In situatia în care se face dovada ca, pe timp de noapte, faptuitorul a luat din eroare o bicicleta din fata casei sale si a plecat în oras, crezând ca era a sa, desi era a vecinului, el nu va raspunde pentru infractiunea de furt, neexistând vinovatie. In acest caz eroarea s-a produs asupra unei împrejurari de fapt de care a depins caracterul penal al faptei; altfel spus, eroarea faptuitorului trebuie sa priveasca un element, o conditie esentiala, de care depinde însasi existenta infractiunii. Ii revine faptuitorului datoria de a face dovada ca s-a aflat într-o eroare reala, datorita conditiilor concrete în care a actionat. Aceasta dovada poate fi invocata în orice faza s-ar afla procesul. Procurorul -  în faza urmaririi penale - si instanta - în faza judecarii procesului -, invocând existenta unei erori de fapt, au datoria “sa procedeze la strângerea probelor invocate de faptuitor si la examinarea apararii acestuia, întemeiata pe existenta erorii de fapt.”
            În cazul îndoielii, dimpotriva, nu exista o cunoastere gresita a realitatii, ci o cunoastere nesigura a acesteia. Lipsa de siguranta obliga pe fiecare persoana în parte sa nu actioneze pâna când nu cunoaste realitatea. Daca totusi o persoana, nesocotind aceasta cerinta, a savârsit o încalcare a legii, socotind fara temei ca nu comite o fapta prevazuta de legea penala, va suporta consecintele ce decurg din savârsirea ei. Exemplu: va raspunde pentru infractiunea de bigamie acela care, desi i s-a adus la cunostinta ca femeia cu care doreste sa se casatoreasca nu este libera deoarece este deja casatorita, totusi s-a casatorit cu aceasta. Raspunderea sa este antrenata de faptul ca era dator sa nu ignore stirea din moment ce, în reprezentarea sa, a intrat si posibilitatea ca adevarata stare civila a femeii respective nu era cea pe care el a stiut-o initial. Acest lucru îl obliga sa nu procedeze la încheierea casatoriei, pâna nu avea o imagine exacta a situatiei respective.

            O alta confuzie, care se face deseori, este aceea dintre eroare si fapta putativa.
            În cazul  erorii,  faptuitorul, necunoscând unele stari, situatii sau împrejurari de care depinde caracterul penal al faptei, nu-si da seama ca încalca legea penala. În cazul faptei putative, faptuitorul este convins, datorita unei reprezentari gresite a faptei sale, ca savârseste o infractiune, însa în realitate el nu încalca legea penala. Fapta comisa de el nu are caracter penal însa nu datorita erorii, ci datorita faptului ca, în mod obiectiv, lipseste unul dintre elementele constitutive ale infractiunii definita drept “fapta care prezinta pericol social, savârsita cu intentie si prevazuta de legea penala”.

            Dupa obiectul asupra caruia poarta, existã: eroare de fapt (când necunoasterea sau cunoasterea gresita poarta asupra unor date ale realitatii: stari, situatii, împrejurari, etc.) si eroare de drept sau de norma (necunoasterea sau cunoasterea gresita a normei juridice).
            Daca eroarea de fapt poate constitui o cauza care înlatura caracterul penal al faptei, nu acelasi lucru se poate spune si despre eroarea de drept, deoarece aceasta din urma nu înlatura niciodata caracterul penal al faptei. Totusi, atunci când eroarea priveste o norma extrapenala, ea poate duce si la înlaturarea caracterului penal al faptei.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator