"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 23 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            Din punct de vedere tehnic, toate telefoanele pot fi ascultate. Nu numai prin celebrele microfoane incorporate in aparat. Tehnica este azi atât de avansata, incât a devenit foarte usor sa asculti convorbirile telefonice ce se poarta la distanta de locul in care se face ascultarea. Contrar aparentei, specialistii spun ca pot fi ascultate mai ales telefoanele mobile.
            In mod obisnuit, secretul corespondentei este inviolabil. Atât in Constitutia României, cât si in legi speciale, exista prevederea potrivit cu care convorbirile telefonice nu pot face obiectul ascultarii, decat in situatii speciale. Care sunt acestea?

            In România, Codul penal autorizeaza, in articolul 911 inregistrarile audio sau video, in urmatoarele conditii: "|nregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri, efectuate cu autorizarea motivata a procurorului desemnat de prim procurorul Parchetului Curtii de Apel, in cazurile si in conditiile prevazute de lege, daca sunt date si indicii temeinice privind pregatirea sau savârsirea unei infractiuni, pentru care urmarirea penala se face din oficiu iar interceptarea este utila, pentru aflarea adevarului, pot servi ca mijloace de proba daca din continutul convorbirilor inregistrate rezulta fapte sau imprejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului".
Textul de lege dadea competenta ascultarii numai unui procuror aflat sub controlul direct al prim-procurorului Curtii de Apel, ceea ce excludea, cel putin aparent, arbitrariul, in privinta celor care putea decide ascultarea.

            Si noile modificari ale Codului de procedura penala, care vor intra in vigoare in 2004, dau in sarcina procurorului interceptarile si inregistrarile convorbirilor telefonice. Ele pot fi realizate personal de catre procuror, sau prin intermediul organului de cercetare penala. Prin urmare, de catre oricare procuror.
            Potrivit acestei noi modificari, urmatoarele sunt situatiile in care poate avea loc o interceptare si inregistrare a convorbirilor sau a comunicarilor:
            - "in cazurile si in conditiile prevazute de lege, daca sunt date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni pentru care urmarirea penala se efectueaza din oficiu, iar interceptarea si inregistrarea se impun pentru aflarea adevarului.
            Este considerata, de Codul de procedura penala modificat, o situatie in care se impun inregistrarea si interceptarea pentru aflarea adevarului "atunci când stabilirea situatiei de fapt sau identificarea faptuitorului nu poate fi realizata in baza altor probe".
            Prin urmare, fata de formularea cuprinsa in Cod, interceptarea si inregistrarea convorbirilor sau a comunicarilor reprezinta o masura extrema, care poate fi luata numai atunci când celelalte probe nu sunt suficiente pentru stabilirea situatiei de fapt sau pentru identificarea faptuitorului.
            - interceptarea sau inregistrarea convorbirilor, inclusiv a celor telefonice, pot fi autorizate in cazul urmatoarelor infractiuni, enumerate de catre Cod:
            - infractiuni contra sigurantei nationale prevazute de Codul penal si de alte legi speciale;
            - trafic de stupefiante;
            - trafic de arme;
            - trafic de persoane;
            - acte de terorism;
            - spalare a banilor;
            - falsificare de moneda sau alte valori;
            - infractiuni prevazute in Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si santionarea faptelor de coruptie;
            - in cazul altor infractiuni considerate grave care nu pot fi descoperite;
            - in cazul faptuitorilor care nu pot fi identificati prin alte mijloace;
            - in cazul infractiunilor care se savârsesc prin mijloace de comunicare telefonica sau prin alte mijloace de telecomunicatii.
            Desi Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a pronuntat o serie de hotarari care statueaza faptul ca procurorul nu este asimilat notiunii de "magistrat", si noul Cod de procedura penala mentine nerespectul Conventiei Europene, in sensul in care "in caz de urgenta, când intârzierea obtinerii autorizarii (motivate a instantei) ar aduce grave prejudicii activitatii de urmarire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanta motivata, interceptarea si inregistrarea pe banda magnetica sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicarilor, comunicând aceasta instantei imediat, dar nu mai tarziu de 24 de ore".
            Corelativ, instanta este obligata sa se pronunte, tot in termen de 24 de ore, asupra ordonantei procurorului, pe care o confirma sau infirma. |n caz de confirmare, convorbirile vor fi interceptate si in continuare. Daca instanta nu confirma insa ordonanta procurorului, ea trebuie sa dispuna incetarea, de indata, a interceptarilor si inregistrarilor si distrugerea celor efectuate.
            Tot instanta este aceea care dispune, "pâna la terminarea urmaririi penale," aducerea la cunostinta, in scris, persoanelor ale caror convorbiri sau comunicari au fost interceptate si inregistrate, datele la care s-au efectuat acestea". Prin urmare, puteti afla de existenta interceptarilor la adresa dvs. la multa vreme dupa ce acestea se desfasoara.
            Modificarea legislativa priveste si relatia dintre avocat si client; astfel, "inregistrarea convorbirilor dintre avocat si justitiabil nu poate fi folosita ca mijloc de proba". Cu toate acestea, nimeni nu spune ca nu pot fi, in realitate, inregistrate asemenea convorbiri si ca nu pot contribui, fie si numai in subsidiar, la conturarea unei situatii care, apoi, sa fie folosita de catre organul de urmarire penala. Totusi, aceasta garantie procedurala este menita a raspunde exigentelor legislatiei europene.

            Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale a statuat, in articolul 8, urmatoarele: "Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale".
            Potrivit alineatului 2 al aceluiasi articol, "Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept, decât in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora".
            Iata câteva dintre hotararile, in acest domeniu, ce alcatuiesc practica mai noua a Curtii Europene a Drepturilor Omului.
            În douã cauze importante, Klass si altii c/Germania (1978) si Malone c/Regatul Unit (1984), petitionarii se plângeau de faptul cã supravegherea secretã exercitatã asupra lor în timpul unei anchete penale nu tinuse seama de dreptul lor la viata privatã si la corespondentã (definit în acest context ca înglobând toate formele de comunicare private), în sensul articolul 8. În cel dintâi caz, Curtea a sustinut cã legislatia germanã ce reglementa supravegherea era suficient de clarã si cã procedurile de naturã sã asigure cã orice mãsurã de supraveghere trebuie sã fie conformã cu conditiile legii, erau suficient de riguroase pentru a rãspunde cerintelor de legalitate enuntate de articolul 8 par. 2. Curtea a sustinut, de asemenea, cã nevoia Statului de a se apãra împotriva „pericolelor iminente“ se amenintã „ordinea fundamentalã democraticã si liberalã“ constituiau un obiectiv de Stat legitim „necesar într-o societate democraticã pentru securitatea nationalã si apãrarea ordinii si pentru prevenirea faptelor penale“. În sfârsit, Curtea a apreciat cã procedurile susmentionate erau suficiente pentru a garanta cã orice actiune exercitatã de Stat era proportionalã cu acest scop legitim.
            Cauza Malone a pus probleme identice celor din cauza Klass. În cauza Malone, Curtea a analizat compatibilitatea interceptãrii de cãtre politie a comunicatiilor telefonice (ascultãri) cu existenta unui „registru“ cu numere cifrate, provenind de la un post telefonic privat (contor telefonic). Curtea a apreciat cã legea britanicã ce reglementa ascultãrile telefonice era prea vagã pentru a rãspunde conditiei de a fi „prevãzutã de lege“; ea a declarat: „Ar fi împotriva suprematiei dreptului dacã puterea de apreciere conferitã executivului nu ar cunoaste limite. În consecintã, ea (legea n.t.) trebuie sã defineascã întinderea si modalitãtile de exercitare a unei asemenea puteri cu suficientã claritate - tinând seama de scopul legitim urmãrit - pentru a acorda individului o protectie adecvatã împotriva arbitrariului.“
            Curtea a declarat, printre altele cã dacã, spre deosebire de ascultãrile telefonice, contorul ar constitui în sine o practicã comercialã legitimã si moralã, furnizarea contoarelor de înregistrare politiei, fãrã consimtãmântul persoanelor în cauzã, ar constitui un amestec nejustificat în ce priveste dreptul la respectarea vietii private, în sensul articolului 8.
            În spetã, Curtea a concluzionat cã ascultãrile telefonice si contorul în chestiune nu ar rãspunde cerintelor de legalitate, dar a arãtat cã ea nu ar fi tinutã sã hotãrascã dacã amestecul era sau nu „necesar într-o societate democraticã“.
            Cauzele recente Huvig c/Franta (1990) si Kruslin c/Franta (1990) se refereau la fapte asemãnãtoare cu cele din cauza Malone. În cele douã cazuri, Curtea a sustinut cã legea si jurisprudenta francezã nu rãspundeau cerintei de legalitate, în sensul articolului 8.
            În general, Comisia si Curtea au lãsat Statelor o libertate de apreciere mai mare în strângerea si utilizarea informatiilor în contextul faptelor nepenale, nu si în acela în care fãcea posibilã începerea urmãririi penale.
            În cauza Leander c/Suedia (1987), petitionarul se plângea de faptul cã detinerea de cãtre guvernul suedez de informatii secrete referitoare la el si utilizarea acestor informatii în scopul de a i se refuza angajarea într-o slujbã în administratie, erau contrare articolului 8. Conform opiniei Curtii, caracterul detaliat al ordonantei rãspunderea conditiei de legalitate. Fãrã a constata existenta vreunei încãlcãri, Curtea a declarat printre altele cã, prin Conventie nu este garantat dreptul de acces la o functie publicã si hotãrârile luate de Stat în aceastã spetã nu au „împiedicat petitionarul sã-si ducã viata privatã dupã cum doreste“.
            Cauza Leander se referea la obligatii negative în ce priveste Statul - garantarea protectiei individului împotriva amestecului arbitrat al puterilor publice. Dimpotrivã, cauza Gaskin c/Regatul Unit (1989) privea obligatii pozitive pentru Stat: faptul de a nu fi întreprins nimic pentru a rãspunde cererilor petitionarului de a consulta dosarul sãu.
            În spetã, autoritãtile britanice refuzaserã sã-i furnizeze unui tânãr, care practic îsi petrecuse întreaga copilãrie în mai multe cãmine de copii, dosarele privind aceastã perioadã a vietii sale aflatã la asistenta publicã, pe motiv cã informatiile referitoare la el fusese initial comunicate cu titlu confidential, iar consimtãmântul persoanelor care le dãduserã nu putea fi obtinut. Curtea a pus în balantã interesul tânãrului de a obtine informatii privind propria sa viatã si pe acela al tertilor de a pãstra caracterul confidential, precum si pe acela al Statului, de a încuraja compilarea de informatii obiective si  fiabile.
            Apreciind cã aceastã balantã se situa pe libertatea de apreciere a Statului, Curtea a conchis totusi cã ar fi o încãlcare a articolului 8, întrucât nu exista nici o procedurã care sã îngãduie unui organ independent sã ia în cele din urmã hotãrârea de a comunica dosarul atunci când informatorul nu putea fi regãsit sau refuzat, fãrã vreun temei, sã-si dea consimtãmântul.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator