"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu 		NUMARUL
23
Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului
Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

forma si reforma

Pieri-va eroarea judiciara?
- raspundere a Statului
- raspundere a magistratilor

dr. avocat Mircea DUTU - prof. universitar

 

            Însarcinat de macedonieni sa scrie o constitutie pentru Sparta, o data opera îndeplinita, înteleptul Lycurg a început sa se îndoiasca de perfectiunea acesteia. Pentru a iesi dintr-un asemenea impas, el a adunat cetatenii în piata publica (agora), anuntându-le intentia sa de a merge la Delphi, pentru a consulta Pytia asupra acestui subiect si  le-a cerut sa jure ca vor respecta Constitutia pâna la întoarcerea sa.
            Aflând de la oracol cum ca legea sa era excelenta, Lycurg nu a mai revenit niciodata în Sparta, lasând orasul sub legamântul facut si sub puterea Constitutiei pe care i-o dase.

            În timpurile moderne, din pãcate, oracolele au amutit si numai experienta poate arãta dacã o lege fundamentalã este bunã sau nu. Asa cã, pentru orice eventualitate, fiecare lege fundamentalã lasã o portitã pentru revizuire si prevede, în corpul sãu, maniera în care se va putea face...
            ...Urmând pilda din antica Spartã, Constitutia României, din 8 decembrie 1991, este la ceasul revizuirii. Nu ne intereseazã, aici si acum, puzderia de corecturi si dezvoltãri motivate si cu continut preponderent politic. Unul dintre amendamentele, din pãcate mai putin luate în seamã de glosatorii de ocazie, se referã la dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã, mai precis la prevederile art. 48 alin. 3. În redactarea initialã, aceasta prevedea: „Statul rãspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sãvârsite în procesele penale“.
            În urma revizuirii el a devenit „Statul rãspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Rãspunderea statului este stabilitã în conditiile legii si nu înlãturã rãspunderea magistratilor care si-au exercitate functia cu rea credinta sau gravã neglijentã“.
            Douã par a fi noutãtile importante aduse: prima, noul text nu mai retine, în privinta erorilor judiciare, ca ea sã fie „sãvârsite în procesele penale“. Cea de-a doua vizeazã o precizare cu multe implicatii: cã rãspunderea statului nu înlãturã rãspunderea magistratilor pentru prejudiciile create prin erori judiciare datorate exercitãrii functiei cu rea-credintã sau neglijentã gravã.
            Cuvântul „eroare judiciarã“ sau cel putin o definitie a sa, nu figureazã în Codul de procedurã penalã. Aceasta nu înseamnã cã ea nu existã în realitatea cotidianã. Va trebui sã apelãm atunci la dictionarele curente. Asa, de exemplu, pentru Larousse este vorba de o eroare asupra culpabilitãtii care antreneazã condamnarea, iar Trèsor de la langue française este mai explicit: eroarea judiciarã este o condamnare penalã pronuntatã pe nedrept.
            DEX-ul nostru retine termenul de „eroare juridicã“ = gresitã stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronuntarea unei condamnãri nedrepte.
                Asadar, noutatea prin revizuire, pare doar una de reformulare, pe continut textual mentionându-si aceeasi semnificatie, adicã erori sãvârsite în procese penale.
            Cea de-a doua modificare rãmâne una de substantã. Implicarea rãspunderii solidare cu statul a magistratilor care si-au exercitat functia cu rea credintã sau gravã neglijentã producând astfel o eroare judiciarã cu consecintele aferente, ar trebui sã revolutioneze practica si mentalitãtile celor chemati sã împartã dreptatea.
            Erorile judiciare sunt mult mai multe decât ne putem închipui. Spiritul corpului, n-a fost niciodatã favorabil unei mari deschideri de spirit. Într-o celebrã afacere, camera criminalã a Curtii de Casatie din Paris a proclamat, într-o procedurã de revizuire a unei condamnãri penale nejustificate, cã prezumtia de nevinovãtie trebuia sã se aplice judecãtorilor, si nu condamnatului!
            Aceastã atitudine de solidaritate a magistratilor în persistenta în eroare este întâlnitã mai în toate tãrile. Si aceasta, în ciuda faptului cã multi întelepti, unii chiar de formatie juridicã, au tras semnale de alarmã în acest sens.
            Montaigne afirma cã o condamnare a unui nevinovat este mai gravã decât crima, iar Chateaubriand scria cã „mai grav de a împusca un nevinovat este a-l declara vinovat“, iar dacã eroarea judiciarã existã, trebuie sã gãsiti si responsabilii pentru aceasta.
            Poate fi greseala martorilor, dar mãrturiile nu sunt niciodatã univoce si rolul judecãtorilor este acela de a cântãri toate împrejurãrile pentru a stabili cu cât mai mare exactitate faptele si vinovãtiile. Poate fi greseala expertilor, dar conform procedurii penale, magistratul este acela care stabileste obiectul expertizei si este liber în aprecierea rezultatelor ei în stabilirea vinovãtiei.
            Poate fi greseala acuzatiilor însesi, care pot avea reactii diferite în „focul“ administrãrii probelor pro si contra si tot judecãtorul trebuie sã le evalueze trãsãturile personalitãtii si conditiile depozitiilor acestora. În sfârsit, poate fi vorba si de culpa avocatilor, cãci si acestia sunt oameni: unii au talent, altii nu; unii sunt mai rigurosi si seriosi în exercitarea profesiei, altii mai lejeri.
            În plus, în procedura inchizitorialã, specificã si sistemului nostru de drept, avocatul nu este pe picior de egalitate cu acuzarea, procurorul având mijloace de care apãrarea nu dispune. Si apoi, sã nu uitãm cã nu putem sã inversãm rolurile: judecãtorul este cel care condamnã, si nu avocatul.
            Astfel stabilite responsabilitãtile, eroarea judiciarã poate sã fie dacã nu eliminatã, mult rarita, în viata juridicã româneascã.

 Sumar  Articolul precedent Articolul urmator