"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 24 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	stiati ca exista? Eroarea în dreptul penal (V)
	jurist Irina BERDILA

            Deosebirile existente între eroarea de fapt si eroarea de drept prezintã interes si importantã sub aspectul consecintelor juridice, pe care le genereazã fiecare dintre ele.
            Dupã factorii care determinã eroarea, existã: eroare prin necunoastere sau ignorantã (reprezintã o stare psihicã determinatã, de regulã, de lipsa de culturã) si amãgire sau inducere în eroare (reprezintã o stare psihicã provocatã de actiunea de înselare, exercitatã de o persoanã asupra alteia).
            Dupã consecintele ce le poate avea, eoarea poate fi de douã tipuri: eroare esentialã (reprezintã, pentru fãptuitorul aflat în eroare, o justificare a activitãtii lui si exclude vinovãtia), sau eroare neesentialã (apare ca o scuzã pentru fãptuitorul aflat în eroare, iar pe planul consecintelor juridice, reprezintã o circumstantã atenuantã).
            Dupã obiectul asupra cãruia poartã si consecinte, se diferentiazã: eroarea principalã (priveste date de fapt referitoare la elementele constitutive ale infractiunii, de care depinde însãsi existenta infractiunii) si eroarea secundarã (priveste o stare, o situatie, împrejurare, ce reprezintã o circumstantã agravantã de sãvârsire).
            Aceastã clasificare, în eroare principalã si eroare secundarã, este importantã sub raportul consecintelor pe care le produc aceste douã tipuri de erori. Astfel, eroarea principalã poate conduce la inexistenta infractiunii, în timp ce eroarea secundarã  nu conduce decât la înlãturarea circumstantei agravante, nu si la înlãturarea infractiunii, în forma tip.
            Dupã posibilitatea de evitare a erorii, existã: eroare de neînlãturat sau invincibilã (se datoreazã completei necunoasteri a realitãtii si care nu ar fi putut fi înlãturatã oricâtã diligentã ar fi depus fãptuitorul) si eroare vincibilã sau înlãturabilã  (care ar fi putut fi înlãturatã dacã fãptuitorul era mai atent, mai diligent).
            Din punctul de vedere al consecintelor juridice asupra cãrora poartã aceste douã feluri de eroare, se impune precizarea faptului cã eroarea invincibilã înlãturã caracterul penal al faptei, iar eroarea vincibilã nu înlãturã caracterul penal al faptei decât într-o singurã situatie: atunci când faptele sunt incriminate numai dacã se sãvârsesc cu intentie.

            Greselile materiale care pot fi îndreptate prin mijlocirea prevederilor art. 281 Cod procedurã civilã sunt: “greselile asupra numelui, calitãtii si sustinerii pãrtilor sau cele de socoteli, precum si alte greseli materiale strecurate în hotãrâre, greseli ce pot fi îndreptate din oficiu, sau în urma unei simple cereri.”
            Notiunea de gresealã materialã are, în sensul textului citat, întelesul de eroare materialã vizibilã, sãvârsitã cu ocazia redactãrii hotârârii. Cum pe calea sumarã reglementatã de art. 281 Cod Procedura Civilã, nu pot fi îndreptate greselile de judecatã, care privesc fondul pricinii, tot asa dispozitiile textului nu sunt aplicabile când se urmãreste completarea hotãrârii cu indicarea unui bun asupra cãruia instanta nu a fost investitã a se pronunta si, pe cale de consecintã, nu s-a pronuntat, dupã cum, pe aceastã cale, nu se poate cere instantei de judecatã sã-si interpreteze propria ei hotãrâre (Gheorghitã Mateut – Indreptarea erorii materiale prin încheiere, rev. “Dreptul”, nr. 3/1999).

           Art. 195 Cod procedura penala: “Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptã de însusi organul de urmãrire penalã sau de instanta de judecatã care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu.
            In vederea îndreptãrii erorii, pãrtile pot fi chemate spre a da lãmuriri.
            Despre îndreptarea efectuatã, organul de urmãrire penalã sau instanta  de  judecatã,  dupã  caz,  întocmeste  un  proces-verbal   sau  o încheiere, fãcându-se mentiune si la sfârsitul actului corectat.”

            Potrivit art. 196 Cod procedurã penalã, dispozitiile art. 195 Cod procedurã penalã pentru îndreptarea erorilor materiale se aplicã si când organul de urmãrire penalã sau instanta, ca urmare a unei omisiuni vãdite, nu s-a pronuntat asupra sumelor pretinse de martori, experti, interpreti, apãrãtori, conform art. 189, 190 Cod procedurã penalã, precum si cu privire la restituirea  lucrurilor sau la ridicarea mãsurilor asigurãtorii.
            Deci, din interpretarea art. 195, 196 Cod procedurã penalã, rezultã cã omisiunea instantei de a se pronunta cu privire la pedeapsa complementarã a confiscãrii averii nu poate fi asimilatã cu omisiunile la care se referã art. 196 Cod procedurã penalã, text care este de strictã interpretare. Astfel, cererea de îndreptare a erorilor materiale din hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a dispus încetarea urmãririi penale, omitându-se pronuntarea si cu privire la înlãturarea confiscãrii totale a bunurilor inculpatului, nu este admisibilã. (CSJ, s. mil., dec. nr. 24/1997)

            Pentru a fi vorba despre eroare de fapt este necesarã existenta falsei reprezentãri a unei stãri de fapt la încheierea actului juridic civil.
            Eroarea este reglementatã de art. 954 Cod Civil.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator