"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 24 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            Vom enumera pe scurt schimbãrile aduse Constitutiei din 1991, de cãtre noul text al Legii fundamentale, precum si prevederile rãmase nemodificate ale acesteia, care sunt defavorabile cetãteanului.

            Încã din primul articol al noii Constitutii, observãm unele lucruri spuse de dragul esteticii acesteia, si care riscã sã sune iar, raportate la realitate: „România este stat de drept... în spiritul traditiilor democratice ale poporului român“. Ne întrebãm care sunt acele traditii democratice, în conditiile în care, ãn ultima jumãtate de secol am fost comunisti si, înainte de aceastã nefericitã situatie, am mai avut parte de o dictaturã regalã si, abia înainte de acestea, o foarte scurtã perioadã de democratie. De altfel, conceptul de democratie înceteazã astfel sã fie o valoare per se, devenind circumstantiatã de aceste traditii, oricare ar fi ele.

            0 modificare foarte gravã este instituirea posibilitãtii de a extrãda cetãteni români. Dacã, pânã acum, Constitutia din 1991 stipula cã „Cetãteanul român nu poate fi extrãdat sau expulzat din România“, prin schimbarea continutului acestui articol, cetãteanul român beneficiazã de aceeasi protectie pe care o acordã statul cetãtenilor strãini si apatrizilor: „pot fi extrãdati în baza conventiilor internationale la care Rornânia este parte, în conditiile legii si pe bazã de reciprocitate“. Ceea ce înseamnã cã un cetãtean român nu mai are garantia protectiei statului sãu, care îl poate trimite spre a fi judecat într-o tarã strãinã cu care avem un acord, în acest sens.

            Proprietatea si garantarea sa prin Constitutie, notiuni care au dat nastere multor controverse si proteste din partea societãtii civile, au o consacrare nefericitã si în „Constitutia Europeanã“ a României, cãreia i s-a fãcut reclamã, pânã la suficientã, la televizor: alin. 1 al art. 41, care rãmâne nemodificat, stipuleazã, cã „Dreptul de proprietate, (...), sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege“. În consecintã, proprietatea este la fel de garantatã ca si înainte: poate fi circumstantiatã de diversele prevederi legistative care vor apãrea ulterior si nu mai sunt susceptibile de modificare prin referendum. Surprinzãtor, alin. 2, astfel cum se tinde a fi modificat, garanteazã sui generis proprietatea privatã: „Proprietatea privatã este garantatã si ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular“. Nu înteleg: este garantatã pur si simplu sau garantatã, urmând a stabili continutul ei prin lege?! Aceasta este o inconsecventã crasã: ori proprietatea este un drept al cãrui continut se va reglementa ulterior prin lege, sau un drept absolut garantat eo ipso? Constitutia, astfeI cum este modificatã, prevede ambele variante, care se cantrazic.

            Modificarea art. 52 alin. 2 face ca, în noua reglementare, armata sã devinã neconstitutionalã: „Conditiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organicã“. Art. 4 alin. 2 din Constitutie stipuleazã: „România e patria comunã si indivizibilã a tuturor cetãtenilar sãi, fãrã deosebire de (...) sex“. În mãsura în care legea organicã, care urmeazã a stabili dacã armata este sau nu obligatorie, va stabili cã este obligatorie, ea va încãlca art. 4 alin. 2 din Constitutie deoarece, în mãsura în care numai bãrbatii sunt chemati sã execute serviciul militar, aceasta este o evidentã discriminare bazatã pe diferenta de sex si, implicit, acestia vor putea sã ridice exceptia de neconstitutionalitate în apãrarea lor. În consecintã, legiuitorului nu îi rãmâne decât sã instituie serviciul militar obligatoriu si pentru femei, sau sã nu îI instituie deloc.
            Aceastã situatie nu exista în Constitutia din 1991 unde se stipula cã „serviciul militar este obligatariu pentru bãrbatii, cetãteni români (...)“. Nu putea fi neconstitutional un articol din Constitutie, chiar dacã aplicarea lui implicã o discriminare sexualã (eventual putea fi o derogare), si vine în contradictie cu un alt articol. În momentul adoptãrii noii Constitutii, în schimb, orice discriminare sexualã va deveni neconstitutionalã, deoarece noua Constitutie nu prevede nici o exceptie de la art. 4 alin. 2. Astfel, armata doar pentru bãrbati contravine noii Constitutii.

            Art. 94 din Constitutia din 1991, stipuleazã cã „Presedintele acordã gratierea individualã“. Acest articol subzistã si în noua Constitutie. Desi gratierea individualã este a institutie care existã si în alte state, cu realã traditie democraticã, considerãm cã reglementarea permite eludarea principiului egalitãtii cetãtenilor în fata legii. Mai ales într-o tarã ca România, unde cei care sunt susceptibili de a beneficia de prevederile acestui articol sunt tocmai cei care ar trebui sã rãmânã unde se aflã, adicã în închisoare. Aducem aici ca exemplu celebrul caz al Iui Miron Cozma, care era cât pe ce sã fie gratiat si putându-se, eventual, „deplasa“ din nou la Bucuresti, dumnealui si prietenii domniei sale.

            Articolul 106 din noua Constitutie vine în confirmarea tezei, foarte vehiculatã în presã, conform cãreia se cãuta sã se dea cât mai multã putere Guvernului. Astfel, a fost modificat articolul din Constitutia din 1991, care prevedea posibilitatea Presedintelui de a îl revoca pe primul ministru, conform principiului simetriei, în sensul urmãtor: „Presedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru“. Deci singura modalitate prin care primul-ministru poate fi demis este aceea în care Parlamentul retrage încrederea acordatã Guvernului, în consecintã acesta va fi demis adatã cu întregul Guvern.

            O modificare periculoasã este cuprinsã în art. 125: „Prin lege organicã, pot fi înfiintate instante specializate în anumite materii, cu posibilitatea participãrii, dupã caz, a unor persoane din afara magistraturii“. Ideea instituirii instantelor specializate, care dã rezultate bune si în unele tãri europene, este lãudabilã, deoarece va avea ca urmare specializarea judecãtorilor. Astfel, ei vor trebui sã stãpâneascã foarte bine doar legislatia în materia în care este specializatã instanta. Dar, schimbarea cea mai alarmantã, dintre toate modificãrile, aduse Constitutiei din 1991, pe care le considerãm negative, este participarea persoanelor din afara magistraturii (îndeobste cunoscute sub denumirea de asesori) în compunerea instantei. Aceste persoane nu vor avea un rol similar cu acela al juratilor, respectiv de a se pronunta in exclusivitate asupra vinovãtiei sau nevinovãtiei inculpatului, lãsând aspectele procesuale pe seama judecãtorului. Vor fi ei însisi judecãtori, sau cel putin, textul constitutional fiind neclar, vor avea aceastã posibilitate. Cum va putea un avocat sã ridice exceptia lipsei calitãtii procesuale active a reclamantului în fata unei asemenea persoane, fãrã pregãtire juridicã, de exemplu a unui arhitect sau un prelucrãtor prin aschiere? Cum va putea el sã admitã sau sã respingã aceastã exceptie, pe care nu o va întelege? De altfel, ne amintim de asesorii populari care au dat dovadã de maximã eficientã la colectivizare. Considerãm cã aspectele procesuale ar trebui sã fie exclusiv apanajul persoanelor cu o temeinicã pregãtire juridicã. Singurul caz, în care persoane din afara magistraturii fac parte din instante de judecatã este dreptul muncii, dar si atunci acestia au doar rol consultativ, desi poartã robe.

            Art. 124 al noii Constitutii se modificã astfel: „Judecãtorii numiti de Presedintele României sunt inamovibili, în conditiile legii“. În Constitutia din 1991 erau inamovibili „potrivit legii“. Aceastã circumstantiere a inamovibilitãtii judecãtorilor, în conditiile legii, care se poate modifica sub aspectul continutului, înseamnã de fapt cã statutul judecãtorilor nu s-a schimbat deloc: ei vor fi inamovibili, în mãsura în care o prevede legea. Nu întelegem de ce consilierii Curtii de Conturi sunt inamovibili sui generis, iar cei care împart dreptatea pentru omul de rând nu au acest privilegiu.

            - AIin. 1 al art. 113 prevede: „Guvernul îsi poate angaja rãspunderea în fata Camerei Deputatilor si a Senatului (...) asupra (...) unui proiect de lege“.
            - Alin. 3 continuã: „Dacã Guvernul nu a fost demis potrivit alin. 2, proiectul de lege prezentat (...) se considerã adoptat (...)“.
            Acest articol permite Guvernului sã îsi ia rãspunderea pentru un proiect de lege si sã eludeze astfel Parlamentul, care nu va avea nici un cuvânt de spus cu privire la continutul legii. Adicã, Parlametul poate sau sã retragã încrederea acordatã Guvernului, prin adoptarea unei motiuni de cenzurã (adicã sã demitã Guvernul), sau, dacã alege sã nu demitã Guvernul, nu se poate opune adoptãrii acestei legi. Considerãm aceastã situatie ca fiind cât se poate de injustã, mai ales cã Guvernul este format din reprezentantii partidului câstigãtor la alegeri, ceea ce înseamnã cã legea riscã sã protejeze doar interesele clasei pe care partidul de guvernare o reprezintã. Institutia asumãrii rãspunderii îsi gãsea cam aceeasi consacrare în Constitutia din 1991, si, din nefericire, va subzita si în cadrul noii Constitutii.

            - A doua modalitate de eludarea Parlamentului este prevãzutã în art. 114 alin. 1: „Parlamentul poate adopta o lege specialã de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante, în domenii care nu fac obiectul legilor organice“.
            Ne întrebãm care este utilitatea acestei institutii: din moment ce existã Parlamentul, ca „unicã autoritate legiuitoare“, de ce sã se permitã acestuia sã delege competenta sa? De altfel, în Parlament se aflã si opozitia, care ar trebui sã aibã un cuvânt de spus în adoptarea actelor normative.
            - A treia modalitate de a eluda Parlamentul sunt celebrele ordonante de urgentã, al cãror regim s-a restrâns, într-adevãr. O altã modificare favorabilã este aceea potrivit cu care Guvernul este obligat sã motiveze urgenta, fapt care, sperãm, va avea ca efect limitarea numãrului ordanantelor de urgentã.

            Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), alcãtuit din 19 membri, va fi format din: 14 magistrati (alesi în adunãrile generale ale magistratilor), 2 reprezentanti ai societãtii civile (numiti de Senat), ministrul Justitiei, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie si procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casatie si Justitie.
            Este binevenitã modificarea conform cãreia nu vor mai fi toti membrii CSM alesi de cãtre Camera Deputatilor si Senat, astfel cum era prevãzut în Constitutia din 1991. Aceasta a fost o ingerintã grosolanã a puterii legislative în cadrul celei judecãtoresti. Acum, ingerinta capãtã nuante mai subtile: cei doi „reprezentanti ai societãtii civile“ vor fi numiti de Senat (mai degrabã vor reprezenta Senatul, nu societatea civilã), iar ministrul Justitiei va fi membru de drept al CSM; în mãsura în care cei doi mai puteau fi sustinãtori sau membri ai altor partide, cu sigurantã acesta din urma va fi din partidul de guvernare.
            Alin. 6 al aceluiasi articol stipuleazã cã „Presedintele României prezideazã lucrãrile Consiliului Superiar aI Magistraturii la care participã“. Ne întrebãm ce cautã Presedintele la sedintele CSM, în cazul în care ne dorim o realã separatie a puterilor în stat?
            Art. 13 stipuleazã cã CSM „îndeplineste rolul de instantã de judecatã (...) în domeniul rãspunderii disciplinare a judecãtorilor si a procurorilor. În aceste situatii, ministrul Justitiei, (...) nu au drept de vot“. Dupã pãrerea noastrã, ministrul Justitiei nici nu ar trebui sã aibã dreptul sã participe. De ce puterea executivã sã asiste la discutii, în mãsura în care justitia ar trebui sã fie apoliticã?
            În ceea ce priveste consilierii Curtii de Conturi, ei vor fi, în continuare, numiti de cãtre Parlament. De ce oare nu îi numeste un organ impartial, cum ar trebui sã fie CSM? În cazul în care administratia este de orientarea partidului X, atunci alti membri ai partidului X îi vor alege pe cei care îi controleazã pe primii?!
            O altã ingerintã a puterii legislative în justitie o reprezintã sistemul de numire a judecãtorilor Curtii Constitutionale: trei de Senat, trei de Camera Deputatilor si trei de Presedinte. Considerãm, de asemenea, cã ar trebui sã fie numiti de un organ impartial, în nici un caz de Parlament, unde, de regulã, majoritatea membrilor au aceeasi culoare politicã.
            O modificare bizarã, am putea spune, stipuleazã cã „jurisdictiie speciale administrative (?!) sunt facultative si gratuite“, fãrã sã explice ce întelegem prin „jurisdictiile speciale administrative“. Astfel, cetãtenii sunt chemati sã îsi dea acordul pentru unele institutii juridice noi, al cãror continut nu le este explicat. Este paradoxal si inadmisibil sã votezi „Da!“ pentru „ceva“ ce urmeazã sã ti se explice ulterior printr-o lege ordinarã, la votarea cãreia nu vei mai fi întrebat. Ne bucurãm, oricum, cã aceste „jurisdictii“ sunt gratuite.
            Noua Constitutie consacrã mai pe larg arestarea, stipulând si un termen rnaxim al duratei totale a acesteia: 180 zile. Considerãm cã, desi este corect ca durata maximã sã fie prevãzutã în Constitutie, termenul este nejustificat de lung; nu putem priva o persoanã de jumãtare de an din viata sa, în consideratia unei anchete, în conditiile în care multe infractiuni au ca pedeapsã închisoarea de 6 luni, sau mai micã.
            O formulare nefericitã, apartinând Constitutiei din 1991, s-a pãstrat si în cadrul „Constitutiei Europene“ a României. Astfel, „Dreptul la informatie nu trebuie sã prejudicieze mãsurile de protectie a tinerilor (...). Prin tineri sã întelegem minori?! Pânã la ce vârstã ne aflãm sub protectia acestui articol? Poate cã el reprezintã baza constitutionalã a prevederii procedurale conform cãreia procesele, care sunt publice, se desfãsoarã cu usile închise în cazul în care sunt implicati minori. Aceasta este o îngrãdire la dreptul de informare, îngrãdire despre care nu stim nici în ce constã, nici la ce se referã.
            Art. 82, care rãmâne nemodificat, aratã care este continutul jurãmântului depus de Presedinte, în fata Camerei Deputatilor si a Senatului, jurãmânt care se încheie cu „Asa sã îmi ajute Dumnezeu!“ În mãsura în care, Constitutia (art. 4 alin. 2) stipuleazã cã nu sunt permise discriminãrile dupã religie si orice cetãtean cu drepturi electorale poate fi ales presedinte, chiar si un ateu sau un buddhist cetãtean român, nu vãd de ce este obligat sã jure pe Dumnezeu.

Modificãri aduse Constitutiei din 1991, în avantajul cetãteanului

            Proprietatea asupra terenurilor va putea fi dobânditã si de cetãteni strãini, neconditionat, în cazul aderãrii României la Uniunea Europeanã si numai în cazul în care existã tratate care consacrã reciprocitatea, pentru ceilalti strãini. Considerãm cã, în mãsura în care am hotãrât sã vindem terenuri strãinilor, ar trebui sã putem vinde tuturor, nu doar celor care ne vând si ei.
            Din interpretarea literalã a acestui articol, se întelege cã strãinii pot dobândi terenuri în România pe calea mostenirii legale, chiar dacã România nu are tratat dc reciprocitate cu tãrile ale cãror cetãteni sunt. Astfel: „Cetãtenii strãini si apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privatã asupra terenurilor numai în conditiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeanã, si din alte tratate internationale (...), precum si prin mostenire legalã“. Considerãm cã este incorect ca ei sã poatã mosteni terenuri, dar sã nu le poatã cumpãra, în mãsura în care statul român considerã cã strãinii nu ar trebui sã poatã cumpãra terenuri decât, dacã aderãm la UE sau dacã avem tratate de reciprocitate cu tãrile din care provin acestia; înseamnã cã noi, românii, nu dorim ca alte categorii de strãini, fatã de cele descrise aici, sã poatã detine pãmânt la noi în tarã. În acest caz, sau formularea articolului, sau principiile dupã care s-au ghidat cei care l-au propus, sunt incoerente. Nu credem cã cei care mostenesc pãmânt îl vor folosi altfel decât cei care îl cumpãrã, de aceea considerãm inutilã distinctia.
            Alin. 2 al art. 15 stipuleazã faptul cã va retroactiva nu numai legea penalã, ci si cea contraventionalã mai favorabilã. În Constitutia din 1991 era stipulat cã retroactiveazã doar legea penalã mai favorabilã. Considerãm cã, pentru o aplicare unitarã a sanctiunilor, este corect si necesar sã retroactiveze si legea contraventionalã.
            O modificare lãudabilã este aceea prevãzutã în art. 145 din noua Constitutie, care stipuleazã regimul constitutionalitãtii legilor: în cazul unui act normativ constatat de cãtre Curtea Constitutionalã ca fiind neconstitutional, acesta „îsi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale dacã, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupã caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei“.
            Acest termen nu numai cã grãbeste organul abilitat sã modifice legea neconstitutionalã, dar nici nu va mai permite, ca în cazul Constitutiei din 1991, ca Parlamentul sã voteze din nou legea, în aceeasi formã, cu 2/3 dintre membrii fiecãrei Camere, trecând astfel peste hotãrârea Curtii Constitutionale. Mai mult decât atât, exceptia de neconstitutionalitate, care avea efecte relative în cazul Constitutiei din 1991, va avea efecte si asupra raporturilor juridice nededuse judecãtii.

            În cazul în care va fi votatã noua Constitutie, statul va rãspunde patrimonial si pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, nu doar pentru „erori în procesul penal“, situatie prevãzutã de Constitutia din 1991. Este corect sã se acorde o reparatie cetãteanului care a avut de suferit din cauza oricãrei erori judiciare, nu doar dacã ea este de naturã penalã.
            Art. 39 stipuleazã cã munca fortatã este interzisã, însã nu vor constitui muncã fortatã activitãtile desfãsurate, potrivit legii, în locul activitãtilor pentru îndeplinirea serviciului militar, din motive religioase sau de constiintã. Aceastã prevedere existã si în Constitutia din 1991. Considerãm cã, în cazul în care motivele religioase sau constiinta împiedicã un cetãtean sã satisfacã stagiul militar, este foarte incorect ca el sã fie transformat în iobag în slujba statului. Pe de altã parte, în cazul în care aceasta prevedere ar lipsi, majoritatea populatiei masculine care nu doreste sã facã armata s-ar prevala de constiintã sau de religie, în acest scop.         Aceasta este o situatie în care sunt sacrificati nevinovati, cei care chiar au constrângeri religioase sau de constiintã, pentru a preveni eludarea legii de cãtre ceilalti. Probabil cã reprezintã singurul compromis la care s-a putut ajunge, dar el nedreptãteste o minoritate.
Art. 138 alin. 3 va suna astfel: „Sumele reprezentând contributiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în conditiile legii, numai potrivit destinatiei acestora“. Ceea ce înseamnã cã, de exemplu, banii pe care îi dãm pentru sãnãtate se vor duce exclusiv acolo. Adicã statul poate completa aceste fonduri cu sume provenite din alte surse, dar nu le va putea diminua în favoarea altor destinatii.
Art. 122 ridicã la rang de prevedere constitutionalã nesubordonarea dintre primari si prefecti, situatie care se cerea reglementatã, mai ales în urma neîntelegerilor dintre acestia, în unele judete si în Municipiul Bucuresti.
            Intrarea în vigoare a legii „la 3 zile dupã data publicãrii“, este o schimbare foarte favorabilã cetãteanului, care va avea de acum timp sã citeascã actul normativ înainte sã i se aplice (înainte, legile intrau în vigoare din momentul publicãrii, dacã nu era stipulat alt termen, în continutul lor).

            O modificare cu tentã europeanã este recunoasterea dreptului oricãrei persoane la un mediu „sãnãtos si echilibrat ecologic“. Modificarea este necesarã, în conditiile în care poluarea este din ce în ce mai mare, si a devenit o problemã suficient de importantã încât sã i se consacre un articol din Constitutie. Totusi, statul ar trebui sã garanteze acest drept, nu doar sã îl recunoascã. (Diferenta dintre a recunoaste si a garanta este urmãtoarea: dacã dreptul este garantat, încãlcarea lui e neconstitutionalã. Dacã este doar recunoscut, nu orice act de încãlcare a lui va fi nul, ca în primul caz. Aceasta înseamnã cã dreptul poate exista sau poate, de asemenea, dispãrea).
            Art. 11 este, de asemenea, modificat într-un sens favorabil cetãteanului: „În cazul în care un tratat la care România urmeazã sã devinã parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupã revizuirea Constitutiei“. În situatia anterioarã, dacã un tratat era ratificat, justitiabilii nu se puteau apãra invocând exceptia de neconstitutionalitate, deoarece aceasta poate fi folositã doar împotriva legilor, ordonantelor si a ordonantelor de urgentã, adicã a legislatiei interne, nicidecum a tratatelor. Considerãm cã, prin introducerea acestei modificãri, nu vor fi ratificate decât tratate a cãror constitutionalitate a fost constatatã anterior.

            De asemenea, vor avea în continuare prioritate reglementãrile internationale în cazul unei neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, dar s-a prevãzut o exceptie: dacã reglementãrile interne contin dispozitii mai favorabile, se vor aplica acestea. Înainte, prin interpretarea literarã a Constitutiei, se întelegea cã tratatele se aplicau, cu prioritate, oricum, indiferent ce stipula legea nationalã.

            În încheiere, constatãm cã revizuirea Constitutiei este în parte neconstitutionalã. Art. 148 alin. 1 din Constitutia din 1991, care este în vigoare si a rãmas nemodificat, stipuleazã cã „dispozitiile prezentei Constitutii privind (...) independenta justitiei (...) nu pot forma obiectul revizuirii“. Acest articol este încãlcat de art. 1 pct. 6 alin. 1 al noii Constitutii (cel privitor la posibilitatea participãrii asesorilor, adicã a „persoanelor din afara magistraturii“, la instantele de judecatã), pct. 66 alin. 2 pct. b), c) teza I (ceI care stipuleazã compozitia Consiliului Suprem al Magistraturii, cuprinzând în CSM doi reprezentanti ai societãtii civile numiti de Senat). În mod evident independerta justitiei va fi afectatã de participarea, în complete, a unor persoane care pot fi lipsite de pregãtire juridicã.
            Conchidem prin a sublinia faptul cã noua Constitutie, Europeanã a României are, într-adevãr, un mod de a privi lucrurile specific europenilor, dar cuprinde, de asemenea, elemente care nu sunt de dorit în legea fundamentalã a unui stat democratic.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator