"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 24 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            Drama filosofiei românesti constã însã si în faptul, deloc nesemnificativ, cã nu prea am avut, în prelungirea operelor, si o criticã  pe mãsurã. Vorbesc de criticã, si nu de rechizitoriu, etichetare sau de laudã desãntatã, având ca suport criterii deloc universale si, în nici un chip, necesare edificãrii unei culturi spirituale. Nici pentru perioada 1948-1989 nu se poate însã spune cã ceea ce a dominat poate fi caracterizat prin omogenitate absolutã, în acel caz, o omogenitate în non-valoare si în pseudo-valoare. Nu sunt multe opere filosofice rezistente apãrute atunci, dar totusi sunt câteva. Astfel, Constantin Noica si-a convertit nesansa trãirii într-un asemenea timp în credinta (dublatã de muncã), cã se poate scrie adevãratã filosofie si chiar cã se poate trãi filosofic, adicã la înãtime, într-un real si ideal, totodatã, Pãltinis. Influenta acestui monument al culturii filozofice a fost enormã - desi greu comensurabilã - asupra a douã categorii: tinerii, începând cu sfârsitul anilor 1960, si cei din aceeasi generatie cu autorul. Strategia avansatã s-a dovedit a fi cea corectã, pe termen lung, fiindcã programul a fost pur filosofic si în intentie si întemeiere si, într-o mãsurã, în rezultate. |n fapt, s-a pus baza unei ontologii aflate în cea mai nobilã traditie; s-a continuat firul unei morfologii a culturii originale în gândirea germanã si în cea autohtonã prin Blaga, Eliade, Vulcãnescu. Dar poate cã un la fel de important beneficiu a fost cel al influentei prin discipoli si cel al iradierii prin exemplaritatea atitudinii si prin verticalitatea asumatã a convingerii cã filosofia adevãratã nu poate fi confundatã cu dogme ideologice si cu rudimente ideatice. Cert este totodatã cã interesul din anii 1970 pentru tragic (la Gabriel Liiceanu si Ileana Mãlãncioiu)) si pentru etic (Andrei Plesu), interes obiectivat în opere durabile precum Tragicul – o fenomenologie a limitei si a depãsirii si Minima Moralia, a fost semnul obsesiei pentru filosofia dintotdeauna, adicã pentru cea de dincolo de circumstante. Nu s-a spus îndeajuns cã Minima Moralia si Vina tragicã, au fost expresia, în orizont etic, a nevoii de filosofie, pentru cei mai multi, în acel timp. Ele s-au afirmat nu doar ca un document despre om, într-un anumit timp, ci, si drept un monument sublim al unor aspiratii etern omenesti: spre libertate, spre valoarea individualitãtii, spre viata demnã, spre virtute, si nu în ultimul rând, spre sacru. Tinerii, mai ales, asa au receptat aceste douã opere si credem cã este greu sã ne imaginãm ce-ar fi fost atitudinile si convingerile lor ulterioare fãrã o asemenea clarificare, atât de necesarã si venitã la timpul potrivit... al istoriei.
            Mai este însã o dimensiune care se cuvine sã fie luatã în seamã când evaluãm mersul filosofiei în ultimile decenii. E vorba de faptul cã unii profesori si-au purtat cu demnitate tinuta si, în forme nespectaculare, au înteles sã fie competenti în istoria filosofiei, în logicã si epistemologie, în esteticã si eticã, în axiologie. S-a produs o retragere tacticã înspre domeniile, temele sau subiectele care nu aveau implicatii ideologice imediate. Asa se face cã numele unor profesori era asociat de Aristotel si filosofia medievalã (cazul Gheorghe Vlãdutescu); asociat de Kant si etica lui (în 1974, apãrea monumentala carte a profesorului Niculae Bellu, chiar astfel intitulatã) asociat de Piaget sau Quine sau de cele mai recente “directii” în epistemologie (cazul profesorilor Mircea Flonta, Ilie Pârvu, Vasile Tonoiu, Andrei Marga); asociat de cercetãrile logice de ultima orã (Petre Bieltz, Drãgan Stoianovici, Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Teodor Dima, Ioan Grecu s.a.); asociat de cercetarea în domeniul hermeneuticii si al eticii filosofice, prin Tudor Cãtineanu sau Stefan Afloroaie. |n fapt, aceastã convingere puternicã în demnitatea profesionalã a salvat nu tot, dar a salvat ceva, si fãrã acest ceva este iarãsi dificil sã ne imaginãm ce-am fi fost, ca spiritualitate, atunci si acum. Oricum, tabloul este incomplet dacã nu vedem sau refuzãm sã privim evidente precum acestea. Un estetician si filosof al culturii, de talia profesorului Ion Ianosi a servit, de pildã, cu demnitate – dupã Tudor Vianu – aceste domenii, fapt observat si apreciat, deloc întâmplãtor, de Constantin Noica, într-un lung sir de scrisori (20), expediate unui “necunoscut”, în acest caz “neîntâlnit” personaj. O judecatã grãbitã ar eticheta si ar acuza un “marxist”, uitând sã aminteascã competenta acestuia în istoria filosofiei moderne (Kant si Hegel), în estetica secolului 20 (Nicolai Hartmann), în opera lui Dostoievski si Tolstoi, dar si a lui Thomas Mann - si enumerarea ar putea continua. De la altitudinea la care se afla, Constantin Noica putea sã vadã si sã admitã cã, atunci, erau necesare ambele cãi, pentru simplu dar fundamentalul motiv cã amândouã depuneau mãrturie substantialã pentru filosofie si nu pentru ideologie. |n fond, plecând de la un asemenea caz, meritã sã ne gândim – dupã expresia germanistului Andrei Corbea – la o “pedagogie a luciditãtii”, atunci când încercãm sã evaluãm cursul filosofiei românesti al ultimelor decenii.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator