"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 24 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

            In 1358, din porunca lui Stefan Marcel, magistratul negustorilor din Paris, consilierii lui Ioan cel Bun au fost asasinati sub ochii fiului sãu, viitorul Charles V. Acesta, devenit rege, a decis sã mute resedinta regalã la Hôtel Saint - Pol, apoi la Louvre. De atunci, palatul capetian nu avea sã mai adãposteascã decât administratia regalã si, mai exact functia sa judiciarã însotitã de localurile de încarcerare.
            ...Astãzi, Palatul de Justitie (care adãposteste Tribunalul de mare instantã, Curtea de Apel si Curtea de Casatie), îsi pãstreazã alura de structurã masivã goticã, des renovatã si retusatã, pe frontispiciul cãreia vremurile revolutionare au inscriptionat însemnurile lor: „Liberté, Egalité, Fraternité“. Plasate aici, deasupra celor trei usi ale intrãrii principale, aceste cuvinte - simbol, nu par la locul lor. Libertate, într-un loc unde se împart ani grei de închisoare? Egalitate, într-un sistem judiciar de tip inchizitorial, în care procurorul si judecãtorul sunt atotputernici? Fraternitate, într-un spatiu în care cei prezenti se aflã într-un acut raport conflictual între ei, cu statul si, oricum, cu legea? Intrarea publicului si a ziaristilor se face pe poarta secundarã si, în urma unui control corporal si asupra bagajelor purtate, dupã care, în curtea interioarã, pe partea dreaptã, apare celebra Sfântã Capelã, acum transformatã în muzeu. Sala Pasilor Pierduti îsi pãstreazã maiestuozitatea sa, în ciuda lumii pestrite care o populeazã. Vechimea zidurilor si a unei pãrti a mobilierului vin în contrast cu calculatoarele care tin evidenta dosarelor si înregistreazã, rapid, hotãrârile magistratilor.
            Ca strãin, nu reusesc, desigur, sã intru pe deplin în atmosfera tumultoasã, conflictualã si tensionatã a oamenilor care trec grãbiti, asteaptã temãtori sau se lasã pradã sentimentelor de deznãdejde, în fata hotãrârilor justitiei.
            Alãturi se aflã Turnul Orologiului, de aceiasi culoare pãmântie, neutrã si apãsãtoare, prelungit pe fatada nordicã, prin trei turnuri conice care marcheazã intrarea în Conciergerie, terifianta închisoare unde, în timpul Revolutiei franceze, multi arestati mureau de fricã, chiar înainte de a ajunge la ghilotinã, numai gândindu-se la ceea ce îi aspteaptã!
            Îmi vin în minte, din nou, secvente din istorie, în frunte cu cele din timpul grozavei Revolutii. Iatã nãluca reginei Maria-Antoneta, a cãrei camerã de detentie, acum supra-încãrcatã cu relicve regale ale ultimelor sale zile de viatã, ne îndeamnã sã rememorãm terifianta scenã când a pãrãsit Conciergerie si a pãsit pe ultimul drum, cu pãrul tuns scurt si cu mâinile legate în lanturi, într-o cãrutã murdarã, cu spatele la cal pentru ca multimea sã nu o poatã insulta din fatã. Sau cazul lui Fouquier-Tinville, presedintele Tribunalului revolutionar care, dupã ce trimisese la moarte 2.278 de oameni, le-a urmat soarta, urmându-i sub ghilotinã.
Ies din arealul Palatului de Justitie, pe poarta pãzitã de politie, si îmi îndrept pasii spre podul care îmi asigurã revenirea pe malul stâng al Senei. Este miezul zilei, buchinistii abia si-au deschis gheretele, iar soarele face sã strãluceascã gravurile care atârnã ademenitor. Vapoarele de plãcere alunecã pe râu, autocarele, care fac turul metropolei, sunt pline de turisti (îndeosebi americani si germani), iar sub tentatiile vremii frumoase, braseriile sunt suprasolicitate.

            Cãlãtorului rãtãcit printre librãriile si magazinele de tot felul din Piata Saint-Michele i se taie, dintr-o datã, spre Catedrala Notre-Dame, o stradã relativ îngustã, strict pietonalã: rue de la Huchette. În raport cu strãzile din jur, ea îsi pãstreazã, parcã, ceva din aerul „rãu famat“ de altã datã.
            Atmosfera puternic mediteraneizatã, exoticã chiar, aglomeratia cu persoane dintre cele mai diferite rase si natii, culoarul stradal destul de îngust, mirosul de kebab ori de mâncãruri grecesti, acompaniat de îndemnurile de a intra si a degusta, deseneazã profilul acestei strãzi universale. Si aceasta, atât pentru „turnul Babel“ care o animã, cât mai ales prin micul teatru privat, plasat la numãrul 24, între un restaurant libanez (Maison Blanche) si altul grecesc, intitulat simplu: „Theatre de la Huchette“. Într-adevãr, oricât de grãbit ori de agasat ai fi de cãtre negustori, atras de pitorescul zonei (de exemplu, la nr. 17, Braserie de la Huchette are tavanul cãptusit cu bani din hârtie, atârnând de sfori, si câteva exemplare de 10.000 de lei, mã fac sã tresar!) ori plictisit de viatã nu poti ignora micul intrând, cu casa discretã, precum la cinematografele de odinioarã de la noi, unde câteva afise te fac sã meditezi. Fondat în 1948, Theatre de la Huchette se remarcã prin consecventa si numele patronului sãu spiritual: Eugen Ionescu. Într-adevãr, aici se joacã fãrã întrerupere, din 16 februarie 1957, primele douã piese ale marelui dramaturg de origine românã: Cântãreata chealã (reprezentatie la orele 19,00) în regia lui Nicolas Bataille si Lectia, în regia lui Marcel Cuvelier (reprezentantia de la orele 20,00).
            Într-adevãr, un „afis“ de 47 de ani, cu peste 14.700 de reprezentatii! Din 17 septembrie, s-a adãugat o altã reprezentantie (temporarã) Kidnapée de Jean Renault, în regia aceluiasi N. Bataille (la orele 21,00). Pretul general de intrare la spectacol este de 29 de euro, dar exceptiile (pentru studenti, pentru functionarii municipali s.a.m.d.) îl fac sã coboare, adesea, la 14 - 15 euro. Sala micã, aranjatã special, austeritatea decorului, jocul actorilor, creeazã o atmosferã în care absurdul te subjugã pânã aproape de transformarea lui în realitate palpabilã... Noroc cã la iesire te asteaptã, din nou (de ce nu, ca o completare a aceluiasi absurd!), lumea atât de superficialã a insulei de orient mercantil, plasatã aici, în contrabalans parcã, cu L’Ile de la Cité!

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator