"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 24 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	sisteme Unificarea dreptului - un vis prea îndepãrtat? Université Panthéon - Assas, (Paris II), Droit GLOBAL Law, Unifier le droit: le réve impossible?, sous la directiom de Louis Vogel, Editions Panthéon - Assas, Paris, 2001, 149 p.
	avocat Betinio DIAMANT, Baroul Sibiu

            Introducerea în lucrare are acelasi titlu cu al lucrãrii (adicã întrebarea dacã unificarea dreptului reprezintã într-adevãr un vis imposibil), si e semnatã de Louise Vogel, profesor universitar si director al Institutului de drept comparat din Paris; autorul introducerii considerã cã globalizarea nu implicã uniformizarea ei „mai degrabã, libera concurentã a sistemelor juridice care trece în Europa prin faza creãrii de adevãrate jurisdictii federale susceptibile de a aplica simultan drepturile diferitelor state... esecurile unificãrii sunt în realitate succese“; trebuie sã recunoastem cã optimismul comparatismului Louise Vogel este de admirat“).

Drept global. Probleme

            Capitolul I este intitulat „Problemele unificãrii dreptului“, si are ca autor pe Rodolfo Sacco, profesor la Universitatea din Torino (studiul este împãrtit în douã sectiuni intitulate „Diversitatea drepturilor“ si „Uniformizarea dreptului privat european“, iar temele tratate privesc progresul dreptului uniform, imitarea ca fiind o contrapondere a diversificãrii, timpul de realizare a unificãrii, costurile unificãrii; retinem cã, deocamdatã, Conferinta de la Geneva a elaborat un drept uniform pentru politã si Conferinta de la Viena a elaborat un drept uniform pentru vânzarea internationalã de produse, iar UNCITRAL si UNIDROIT, ca organe ale ONU, au ca scop uniformizarea dreptului; pe de altã parte, Comunitatea Europeanã adoptã reguli de drept care vor fi aceleasi pentru toate statele membre; Parlamentul European s-a pronuntat în favoarea adoptãrii unui Cod civil pentru toate tãrile membre ale Comunitãtii Europene; uniformizarea nu ar trebui sã excludã diversitatea; se fac, în continuare, consideratii cu privire la solutii identice sau asemãnãtoare în materie de proprietate si de transfer al proprietãtii în diferite tãri ale Europei, de exemplu, aceste similaritãti de solutii ar cuprinde, pe aceeasi parte, Germania si Anglia; în legãturã cu regula pacta sunt servanda, autorul constatã cã soutiile sunt similare atât în Anglia, cât si în Franta, desi în legãturã cu obligativitatea contractului, conceptele si structurile dogmatice privind elementul „cauzã“ - în sistemul englez „consideration“ - sunt diferite în cele douã sisteme; în legãturã cu regula neminen laedere, autorul constatã cã, în Franta, în Germania si în Anglia „solutiile empirice sunt, în linii largi, uniforme“; autorul trage concluzia cã „datoria stiintei este deci de a relativiza si apoi a elimina... aceste elemente conceptuale opuse si inutile...“ si mai aratã cã juristul legiferator pe plan european va trebui sã reducã la minimum „jocul normelor elastice de naturã a provoca aplicatiuni divergente în diferite state“).

            Al doilea capitol al lucrãrii este intitulat „Partea dreptului în societatea japonezã contemporanã“, si este semnat de Ichiro Kitamura, profesor la Universitatea din Tokio (capitolul este introdus în lucrare ca expresie a unui contraargument la unificare, deoarece contine o întreagã demonstratie a pozitiilor divergente ale sistemului de drept japonez, fatã de sistemele de drept europene, desi legile japoneze moderne sunt expresia influentei germane, franceze si, dupã al doilea rãzboi mondial, ale celei americane; autorul sustine cã societatea japonezã ar suferi  un proces de autoreglare moralã si de conformare la exigentele statale cu ocolirea, oarecum din instinct, a litigiilor în justitie; articolul este împãrtit în trei sectiuni, intitulate: „O deplinã dezvoltare a dreptului, ca normã de organizare“, „O anumitã înãbusire a dreptului, ca normã de comportare“, „O anumitã disfunctionalitate a dreptului, ca normã de justitie“; temele tratate privesc opozitia care ar exista între dreptul francez si dreptul japonez, deoarece ultimul a avut, din totdeauna, si are un caracter de drept public, ca mijloc de dominare si administrare, ideea cã dreptul ca mijloc de guvernare nu este rigid, ci dimpotrivã, flexibil, ideea cã, în timp ce în societãtile europene comportarea indivizilor are la bazã normele moralei crestine, religia nu este o sursã directã a moralei civile, în Japonia, ideea cã dreptul subiectiv în Japonia se vede redus la functia de interes, reflectând o politicã de protectie, cã legile sunt mult mai putin numeroase decât în Franta; este dat ca exemplu Codul civil japonez, care are 1.044 de articole, pe când cel francez are 2.248 articole, cã în Franta apar anual aproape 1.500 de legi si decrete normative, pe când în Japonia numai 500, cã si în materie de divort 91% dintre cei cãsãtoriti se despart evitând efectiv litigiul si folosind consimtãmântul mutual, cã o imensã parte dintre procesele civile se terminã prin conciliere, iar în penal aproape 100% din procese se terminã prin condamnãri neexistând, în faza preliminarã, liberãti si drepturi care existã în sistemul inchizitorial european, fãrã sã mai vorbim de cel acuzatorial american).

(va urma)

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator