"Societatea nu are dreptul sã mã judece, când nu este în stare sã mã apere"     Istrate Micescu		NUMARUL 24 Noiembrie 2003
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlã

	fata nevazuta a instantelor Moare pledoaria?
	dr. avocat Mircea Dutu, profesor universitar

            Într-adevãr, nu cu mult timp în urmã, sã spunem o jumãtate de secol, profesia noastrã se confunda încã cu arta cuvântului. A pleda era vocatia oricãrui veritabil avocat.
            „Maestre, aveti cuvântul...“ atunci, si mai ales atunci când auzea pronuntarea, de cãtre magistrat, a acestei formule sacre, avocatul devenea ori se simtea cu adevãrat avocat.
            Desigur, încã de demult, talentul oratoric era pretuit si mai folosit în procesul penal, unde înscrisurile erau foarte rare si putin apreciate: avocatul penalist avea misiunea de a vorbi si, dacã se putea, a vorbi bine.
            Totusi, si în procesul civil scrisul nu juca, cel mai adesea, decât un rol secundar, fãcându-se, chiar si în marile cauze, apel cel putin la concluziile scrise.
            Farmecul si cheia oricãrui proces judiciar devenea astfel pledoaria. Acesteia îi lãsa, oricare avocat care se respectã, esentialul argumentãrii pe care adversarul sãu nu-l descoperea decât în cadrul sedintei de judecatã. Pledoaria devenea moment central si dramatic al comediei judiciare. Ea se prelungirea si se încheia formal prin înmânarea solemnã, cãtre judecãtor, a faimoaselor „note de pledoarie“, subtil sustrase astfel principiului contradictorialitãtii.
            Pledoaria a fost si rãmâne opera talentului individual, supusã regulilor retoricii clasice, venite din traditia si cultura greco-latine. Ea trebuie sã convingã, sã placã si sã impresioneze (docere, movere, delectare).
            Mai mult decât atât: însãsi nasterea avocaturii ca profesie este legatã de oratorie, de pledoarie. Într-adevãr, asa cum demonstreazã istoria, legea lui Solon impunea, fiecãtui cetãtean al Atenei, sã se apere, el însusi, în fata tribunalului poporului. Dar chiar dacã elocventa era în mod natural proprie grecilor, totusi împricinatii preferau ca apãrarea lor sã fie încredintatã unui orator politic, specialist în construirea si sustinerea pledoariilor.
            Pânã si Aristotel nu dãdea sfaturile necesare unei excelente pledoarii? Asa se face cã marii oratori politici au devenit, în mod natural, avocati, înainte ca profesia sã existe, în Grecia. Demostene, Temistocle si Lysias au rãmas primii apãrãtori din istorie! Marca greceascã s-a inserat, în mod natural, si la Roma. ªi aici oratorul politic exploata influenta sa în Cetate în profitul clientelei sale (în sensul roman al termenului), ori din propria initiativã, ori i se solicita ajutorul în pregãtirea pledoariilor. Apãrarea verbalã în forum deschidea calea succesului si a carierei politice. Serviciul era gratuit, dar arondarea clientei era poate mai importantã, prin implicatiile sale, asupra notorietãtii.
            Sã nu uitãm însã cã, în secolul I înainte de Hristos, la Roma exista un „advocatus“ care avea ca preocupare redactarea de memorii scrise în favoarea pledantului. Dreptul si talentul de a sustine o pledoarie l-a ridicat la rangul de orator care, mai apoi, l-a transformat în advocatul de astãzi.
            Prin atentia acordatã si rolul jucat de pledoarie, avocatul mijlocului de secol XX era mult mai aproape de secolul al XIX-lea si chiar de cel al XVIII-lea, decât de mileniul al III-lea.
            În ale sale Remarques sur la parole („Remarci asupra cuvântului“) Charpentier, decanul Baroului de Paris, îsi punea problema, pe la 1950, dacã: „În anul 2000, oamenii vor mai vorbi încã?“ si considera cã, în Palatul de Justitie, dupã 50 de ani, cuvântul va fi obiectul unei persecutii sistematice. Iar concluzia era cutremurãtoare: „La început a fost cuvântul. Dar nu si la sfârsit“.
            Desigur, acest pesimism exagerat al celebrului orator nu s-a împlinit pe deplin, la debutul noului secol, si sunt multe domenii în care cuvântul nu a încetat sã-si impunã avantajele. Totusi, în Palatul de Justitie, înscrisul judiciar a dobândit un rol prioritar.
            Sã nu uitãm cã aici, desi pledoaria rãmâne un moment important al procesului, iar talentul oratorului continuã sã seducã si sã convingã, numai dosarul este luat în calcul de magistrati, în secretul cabinetului sãu.
            Ca atare, verba volant, mai putin pledoaria si mai ales eventualele concluzii scrise si piesele dosarului sunt cele care contribuie, cu adevãrat, la fortarea deciziei judecãtorilor, în timp ce cuvântul dat în sedintã nu face sã formeze o convingere ci, cel mult, un sentiment de simpatie pentru una sau alta dintre tezele în prezentã.
            Se pune în discutie, în acest context, si o altã problemã: rolul sedintei de judecatã, al caracterului sãu de oralitate si contradictorialitate, în ansamblul procesului penal (din punct de vedere procedural), si mai ales, în privinta aflãrii adevãrului (pe fond).
            Democratia drepturilor omului, reprezentatã astãzi mai ales de litera si spiritul Conventiei europene privind protectia drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (1951) si promovatã prin continutul jurisprudentei Curtii de la Strasbourg, reclamã ca orice probã de vinovãtie sau de inocentã sã fie discutatã pro sau contra, în mod public si în deplinã transparentã. ªi numai aceastã probã obtinutã astfel materializatã - vizual, sonor etc. - prin ceva admis ca mijloc de probã, trebuie sã conteze în formarea convingerii celor chemati sã împartã dreptatea.
            În cadrul dezbaterilor orale ar trebui judecãtorul numai sã ia cunostintã prealabilã de înscrisurile pledantilor si sã orienteze dezbaterile, invitând avocatul sã dezvolte o problemã de drept ori o circumstantã de fapt. În realitate, însã, cel mai adesea, în sedintã publicã judecãtorii nu fac decât sã ia cunostintã de dosar, ascultând pledoariile; acest prim contact este totusi esential: e momentul în care magistratul debuteazã în munca sa de imaginatie, prin care va reconstitui faptele si atitudinile fiecãrei pãrti, cãutând deja o solutie justã si eficace. Numai cã, dupã acest efort de imaginatie, urmeazã munca de constructie a sentintei si numai cercetarea dosarului va depãsi concluzia finalã. Iar aceastã ultimã etapã, poate decisivã, are loc în fata si pe baza pieselor scrise, care sunt si care vor rãmâne la dosar.
            În fapt, pledoaria este din ce în ce mai putin folositã. Pe de altã parte, judecãtorul de astãzi, sub povara numãrului mare de dosare pe care trebuie sã le solutioneze, solicitã întelegere pentru ca interventia oralã a avocatului sã fie cât mai restrânsã, de multe ori la strictul necesar, respectiv la obiectul cererii formulate. Pe de altã parte, si avocatii fie cã nu mai sunt bântuiti de talentul oratoriei, fie nu vor sã uzeze de el.
            „Verba volant, scripta manent...“ Aceastã frânturã de întelepciune latinã anticã dã tonul si continutul deliberãrii oricãrui magistrat. Moartea pledoariei pare, astfel, inevitabilã. Dar cu ce pret? Oricum, cel al sãrãcirii spirituale enorme, al transformãrii justitiei într-un mecanism neutru, auman si orb fatã de esenta umanã. Dar dezumanizarea (despiritualizarea) justitiei nu reprezintã, oare, chiar disparitia menirii traditionale a dreptãtii?
            Rãspunderea fãrã reprezentarea subiectivã (intentie sau culpã) a faptelor, mai rãmâne rãspundere?
            Pieirea pledoariei ar reprezenta o mare pierdere pentru arta oratoriei si ar sãrãci avocatura de unul dintre elementele sale traditionale, intrinseci, definitorii.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator