Numarul 25 Noiembrie 2003	moralia E legalã sau nu cesiunea între soti?
	Comentariu realizat de Cabinet Individual de Avocaturã „Radu Antal“ titular Radu ANTAL; avocati Alina AMZICA; Alina ALBU; Alina PLESAN; Geanina ANTAL

O datã cu aparitia Legii - cadru nr. 31/1990, ce reglementeazã relatiile comerciale, legislatia veche nu a fost întotdeauna adaptatã la noile cerinte sociale. O foarte interesantã problemã de drept se naste în legãturã cu art. 1307 Cod civil, care prevede interzicerea vânzãrii între soti, art. 39 Codul familiei, potrivit cu care „cãsãtoria este desfãcutã din ziua când hotãrârea prin care s-a pronuntat divortul a rãmas irevocabilã“, si art. 150 din Legea nr. 31/1990, care reglementeazã cesiunea pãrtilor sociale, în materie comercialã.

            Fãrã ca, în aparentã, sã existe o justificare legalã, notarii din întreaga tarã autentificã acte de cesiune între soti, realizate în timpul cãsãtoriei acestora.
            La prima vedere, aceste texte mentionate sunt în perfectã disonantã.
            Consultând doctrina, am constatat cã foarte putini autori si-au exprimat puncte de vedere si oricum, ele sunt contradictorii si nesolid documentate.

            1. Punctul nostru de vedere este cã aceste cesiuni pot fi fãcute fãrã a se încãlca nici un text de lege pentru cã, asa cum se va observa mai jos, în general se confundã contractul de cesiune cu cel de vânzare-cumpãrare.
            - Unul dintre elementele primordiale se referã la calificarea actului intervenit între pãrti si stabilirea regimului juridic aplicabil acestuia.
            Este important a fi fãcutã distinctia dintre contractul de vânzare-cumpãrare si contractul de cesiune de pãrti sociale.
            Dispozitiile art. 1307 Cod civil nu pot fi aplicabile unui act de cesiune, acesta neputând avea decât o calificare specialã si un regim juridic distinct, în raport de natura sa si de reglementarea legalã aferentã, care excede normelor dreptului comun.
            Cesiunea implicã, prin natura sa, transmiterea bunurilor mobile incorporale, un prim element de distinctie, de ordin fundamental, fiind faptul cã aceastã transmitere poate fi fãcutã cu sau fãrã platã.
            Ori, vânzarea are ca element de fond, obligatoriu, transmiterea unui drept real în schimbul unui pret (sine pretto nulla este venditto). Pretul este un element de ordin fundamental, în realizarea validã a unui contract de vânzare-cumpãrare, lipsa acestuia fiind sanctionatã cu nulitatea absolutã (pretul tine de natura contractului de vânzare-cumpãrare). În plus, acesta trebuie sã fie serios, pentru justificarea transmiterii valabile a dreptului real în discutie, din nou, cuantumul sãu derizoriu, în comparatie cu obiectul contractului, fiind de naturã a atrage nulitatea actului de vânzare.
            Aceste douã cerinte nu sunt de natura contractului de cesiune si nici nu reprezintã conditii de fond fundamentale, în vederea încheierii sale valabile, deci nu se poate pune, din punct de vedere juridic, semnul egalitãtii între aceste douã tipuri de contracte, fiecare implicând conditii speciale si un regim juridic distinct.
            În raport de aceastã primã precizare, se poate observa cã dispozitiile art. 1307 Cod civil nu pot fi aplicabile acestui contract special, care nu intrã sub incidenta regimului juridic al vânzãrii, el fiind, de altfel, reglementat în mod special si de sine stãtãtor.
            - Un alt element de evidentiere al actului de cesiune se referã la calitatea specialã pe care o dobândeste cesionarul, într-un astfel de act juridic, si anume, cea de comerciant (este vorba de transmiterea unor pãrti sociale, într-o societate comercialã). În conditiile unei vânzãri pe calea dreptului comun, nu numai cã nu s-ar fi putut realiza aceastã transmitere, dar nu s-ar fi putut dobândi calitatea mentionatã, care impune si un acord intuitu personae, fiind vorba nu numai de o transmitere a unui drept real asupra unui bun incorporal, dar si de constituirea unei calitãti, în persoana cesionarului.
            Numai pe aceastã cale, vointa pãrtilor ar putea fi materializatã în sensul dorit, iar dispozitiile generale aplicabile vânzãrii comune nu pot avea o relevantã juridicã, în aceastã situatie expres si special reglementatã.
            - Cu privire la aceastã reglementare, este de observat un al treilea element definitoriu si anume, calificarea specialã, datã de cãtre legiuitor, acestui act juridic, atât prin stabilirea unei naturi distincte si de sine stãtãtoare, cât si printr-o reglementare juridicã expresã.
            Astfel, contractul de cesiune a pãrtilor sociale apare legiferat, în mod distinct, prin Legea nr. 31/1990 (art. 150 si urmãtoarele), încadrându-se rigorilor acestei norme si fiind, de altfel, tratat, în materie comercialã în mod special, nu ca o vânzare, ci ca cesiune, deoarece are o naturã juridicã diferitã.
           Specialia generalibus derogant, astfel cã nu pot fi aplicabile acestui act juridic dispozitiile dreptului comun (art. 1307 cod civil mentionat), care nu pot nici mãcar completa normele speciale întrucât, asa cum mentionam, cele douã tipuri de contracte nu sunt echivalente, având naturã juridicã si regim distinct.
            În aceste conditii, este de observat cã singura analizã valabilã a unui act de cesiune intervenit între soti nu poate fi raportatã, juridic, decât la reglementarea expresã datã acestui act, deci la conditiile specificate de Legea nr. 31/1990.
            Legea de reglementare a contractului de cesiune nu cuprinde, la stabilirea conditiilor de valabilitate necesare pentru încheierea si perfectarea unui asemenea act, vreo mentiune care sã impunã o anumitã interdictie, ce ar putea fi echivalentã cu cea cuprinsã de art. 1307 Cod civil, astfel încât ubi lex distinguil nec nos distinguere debemus, vointa legiuitorului fiind clarificatã si situatia concordantã normelor legale incidente.
            Argumentatia de mai sus vine sã combatã orice posibilitate de a justifica încãlcarea esentialã a legii, a ordinii publice si, în consecintã, posibilitatea invocãrii unei nulitãti absolute, în cazul cesiunii între soti.

            Chiar si în conditiile calificãrii actului de cesiune ca o vânzare-cumpãrare de drept comun, un alt aspect de mentionat este dat de faptul cã, incidenta art. 1307 Cod civil, este de naturã a atrage nu o nulitate de ordin absolut, ci una relativã.
            „Nerespectarea interdictiei cu privire la vânzarea între soti, duce la nulitatea relativã a contractului, ea putând fi confirmatã ulterior“ (Fr. Deak, Contracte speciale). Solutia este, de altfel, justificatã din punct de vedere logico-juridic, întrucât, prin implementarea acestei interdictii, sunt protejate interesele anumitor categorii de persoane (mostenitori, creditori), si nu un interes de ordin general, obstesc, pentru protectia cãruia s-ar fi impus sanctiunea nulitãtii absolute.
            Regimul juridic aplicabil nulitãtii relative stabileste implicit si o bazã de solutionare privitoare la situatia invocãrii acesteia: actiunea în anulabilitate este prescriptibilã, nulitatea relativã poate fi invocatã doar de persoana al cãrei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic, nulitatea relativã poate fi confirmatã, expres sau tacit.
            Relativ la aceste conditii, sunt de mentionat urmãtoarele:
            - Nu se poate sustine, în cadrul tezei dezvoltate mai sus, o cauzã de nulitate absolutã pentru fraudarea unei dispozitii imperative a legii, întrucât, dupã cum am mentionat, nerespectarea art. 1307 Cod civil, atrage ca sanctiune o nulitate de ordin relativ.
            - Un alt aspect de maximã importantã este reprezentat de faptul cã aceastã nulitate relativã poate fi ulterior acoperitã prin confirmare.
            - O altã conditie prioritarã impusã de regimul de reglementare al nulitãtii relative se referã la persoana îndreptãtitã sã solicite anularea actului juridic si interesul pe care îl probeazã, în acest sens. În raport de acest aspect, actiunea în anulabilitate nu poate fi introdusã decât de cel al cãrui interes a fost prejudiciat sau nesocotit la încheierea actului, conditii în care acesta este obligat a proba nesocotirea, încãlcarea sau prejudicierea acestui interes.
            Dupã cum rezultã din doctrina mentionatã „scopul interdictiei vânzãrii între soti este de a-i împiedica pe acestia sã realizeze, sub aparenta unor vânzãri similare, donatii irevocabile (întrucât potrivit legii, donatia între soti este revocabilã)“ (Fr. Feak, Contracte speciale). Persoanele ocrotite pe aceastã cale si vizate prin implementarea art. 1307 Cod civil, sunt mostenitorii rezervatari sau care beneficiazã de raportul donatiilor (întrucât, prin vânzãri simulate, unul dintre soti ar putea face celuilalt liberalitãti care sã exceadã cotitatea disponibilã sau care sã fie sustrase raportului donatiilor) sau creditorii (care ar putea fi fraudati prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpãrare simulate).
            Este de observat cã sotul sau sotia, în actul de cesiune, nu se aflã în nici unul dintre aceste cazuri. Mai mult decât atât, o eventualã cerere în anulabilitatea unui act de cesiune între soti ar fi întemeiatã pe un articol de lege, care, în afara faptului cã nu este aplicabil acestui tip de contract, ar avea incidenta si asupra reclamantului, în aceeasi mãsurã. Nimeni nu poate invoca propria-i culpã pentru a obtine o protectie pe cale legalã, în cazul mentionat eventualul reclamant gãsindu-se exact în aceastã situatie.
            Având în vedere si aceste precizãri, un asemenea act nu poate fi calificat decât ca fiind pe deplin valabil, chiar si cazul în care ar fi interpretat ca un contract de vânzare-cumpãrare (ceea ce nu este), întrucât nu ar putea atrage, în conditiile specificate, nici mãcar nulitatea relativã, poate fi confirmat ulterior, iar pãrtile contractante nu numai cã nu ar justifica un interes legitim în promovarea unei asemenea cereri, dar ar încerca sã si obtinã un drept prin invocarea propriei culpe.
            În lumina tuturor considerentelor exprimate mai sus, teza expusã este justificatã, în raport de toate normele legale ce pot avea incidenta în acest sens, aceste categorii de acte juridice fiind în concordantã atât cu legislatia aplicabilã, cât si cu noua realitate socialã, în legãturã cu dezvoltarea relatiilor comerciale.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator