Numarul 25 Noiembrie 2003	libertatea de dupã gratii Particularitãtile investigatiilor psihosociale realizate în penitenciare
	dr. Florian GHEORGHE

            Deseori se spune cã detinutul este „specia care se plânge“, folosind orice prilej pentru aceasta; si cum sã rateze ocazia unei convorbiri catarctice cu psihologul? Si totusi, amândoi sunt vulnerabili: condamnatul pentru cã are acutã nevoie sã se reflecte într-o personalitate comprehensivã, cum este aceea a specialistului în probleme umane, iar acesta, pentru cã îsi cunoaste limitele în a-l ajuta pe celãlalt.

            Când sunt investigate grupuri de detinuti, derularea secventelor se desfãsoarã si mai greu: orice item al unui chestionar este analizat pe toate fetele, iar atunci când trebuie sã aleagã din cele câteva variante de rãspunsuri propuse de operator, se acuzã faptul cã nu sunt surprinse nuante care lor li se par mai adecvate. Detinutii nu formeazã un grup omogen si pe parcursul lucrãrii se fac trimiteri la anexele volumului, pentru a particulariza nuantele fenomenului analizat.
            Când am pornit la elaborarea acestei lucrãri am considerat cã va fi vorba de un obiect ale cãrui determinatii existã independent de efortul meu, dar care trebuie acum relevate în mod corect: ce anume va contribui la crearea unei imagini fidele a domeniului care sã fundamenteze o gândire clarã si, la nevoie, decizii realiste? Ce consideratii si ce demersuri profesionale vor trebui incluse în lucrare, la ce anume trebuie renuntat astfel încât sã nu neglijez constantele domeniului penitenciar, dar nici singularitãtile sale?
            Desi tentatia elaborãrii unei teorii psihologice despre penitenciar rãmâne încã mare, consider cã este fecundã descrierea si interpretarea faptelor, atribuindu-le semnificatii si sensuri care sã aducã la luminã corelatii mai adânci pentru a face inteligibile fenomenele si a avea consecinte superioare în plan pragmatic. Ca psiholog într-un penitenciar ai nevoie de imaginatie metodologicã pentru a reface drumul de la conduitele cotidiene la resorturile „interioare“ ale faptelor umane. Vrând-nevrând, demersul metodologic va avea aspectul unei hermeneutici, în care ansamblul de tehnici folosite trebuie sã cuprindã (sã tinã seama de) situatiile de viatã marcate de prezenta subiectilor umani (detinuti), cunostintele rezultate din investigatii fiind strâns legate de aceste înprejurãri.
            Atitudinea generalã fatã de institutia penitenciarã precede si determinã stabilirea si interpretarea faptelor de care ne vom ocupa în paginile ce urmeazã. Înainte de a fi o institutie juridicã, penitenciarul este un construct psihologic, cu  o semnificatie si un sens dependente de formatia cercetãtorului. De aceea, alãturi de comentariul psihologului, vor apare frecvent cele criminologice tocmai pentru a surprinde compexitatea câmpurilor psihologice si dinamica fenomenelor umane din spatiul de detentie. Si, nu o datã, expunerea cazurilor externe va avea ca unic scop evaluarea cazurilor obisnuite care tin de viata cotidianã a închisorii. Asa se explicã si de ce anumiti itemi dintr-un instrument folosit într-o cercetare au fost reluati si în altele, dar în contexte si relationãri diferite.
            Si pentru a întelege profunzimile acestui univers uman si dificultãtile statutului de psiholog de penitenciar, iatã câteva întâmplãri trãite de-a lungul timpului, fiecare cu semnificatia sa aparte.
            - Vizitam pentru prima datã un penitenciar de femei, care avea în interior o micã întreprindere de covoare numai pentru export. Existau multe comenzi, astfel încât detinutele aveau foarte mult de lucru.
            De o adevãratã calificare în meseria de tesãtoare nu putea fi vorba: în câteva ore se prezentau operatiile esentiale si mai ales cum sã descifreze „modelul“ notat pe o hârtie prinsã alãturi pe perete, în douã cuie.
            Mergând printre rãzboaiele de tesut, am ajuns în dreptul unei tinere tingãnci, care plângea cu capul aplecat spre urzeala din fata ei. Am întrebat-o de ce plânge: „Cum sã nu plâng, uite ce a iesit din mâinile mele, uite! Eu nu am muncit niciodatã!“
            Când a ridicat capul, am vãzut începutul unui peisaj în mijlocul cãruia se înãlta un trandafir...
Am lãsat-o sã plângã: descoperise munca...
            - La începutul anului 1976, am petrecut aproape douã luni în fortul Jilava printre condamnatii la moarte. Dincolo de interviurile ample despre conditia umanã si primele „lectii“ primite de la detinuti despre „lumea lor“ (norme, valori, lideri, argou, evadãri, sinucideri etc.), într-una din zile mi-a atras atentia larma si voia bunã din una din camere.
            Am cerut sã mi se deschidã usa grea de fier. Transpirati si gâfâind, detinutii s-au asezat pe lângã perete, asa cum cerea regulamentul.
„Ce faceti?“, am întrebat.
„Jucãm fotbal“, veni rãspunsul.
„Cum?“, am întrebat din nou.
„Uite, de aici pânã aici este terenul, iar astea sunt portile“.
„Dar unde este mingea?“
„Trebuie sã pândim sã aparã din nou“.

(Din lucrarea Psihologie Penitenciarã)

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator