Numarul 25 Noiembrie 2003	realitatea de lânga noi Unde sunt sasii de altãdatã...
	prof. univ. Vasile MORAR, etician

            În ceea ce mã priveste, la întrebarea frontalã „unde sunt zãpezile de altãdatã?“ pot încerca un rãspuns: în propria amintire, în tãrâmul alb al memoriei valorice, în orizontul resimtit ca îndreptãtit al constiintei.

            Nu înseamnã cã postulez un topos al puritãtii - aflat în imanenta constiintei mele ce se simte legitimã sã regrete orice din trecut - ci, doar cã, evaluand timpul trecut si petrecut cu altii, cu semenii mei, constat cã, o absentã realã de acum, cea produsã prin plecarea sasilor din tara noastrã, îmi dã, mie o senzatie aparte, de melancolie sau de tristete încã acutã, desi sunt deja niste ani de când „ei au plecat“ si, probabil cã nu se vor mai întoarce niciodatã pentru a reface un fir ce pãrea trainic tors timp de opt secole de români, de sasi si de unguri, de oameni, cel mai adesea simpli, care au convietuit firesc si „s-au înteles“, cu exceptii, din pãcate, prea bine cunoscute si mult prea îngrosate de maculati „puristi“ etnicisti, de alaltãieri, de ieri si de astãzi. În nostalgia mea cu iz utopic nu idealizez, cred, atât de mult încât sã sustin altceva decât cã, în acele timpuri, simpatiile, prieteniile si iubirile erau individuale (acest român o îndrãgea anume pe aceastã fatã germanã si aceastã fatã germanã îl iubea anume pe acest bãiat) cã, respectul era atât individual, cât si global, comunitar: sasii respectau, la români, cel mai adesea, caracterul deschis al firii lor si spiritului manifestat în buna vecinatate, iar românii stimau la sasi ordinea, hãrnicia si cinstea lor. Mi-e dor de timpul acela, în care, în familia, mea noi stiam cã si pãrintii nostri au fost prieteni; cã nu numai noi ne întelegeam, dar cã si bunicii, care trãiau încã, „se aveau bine“; în care strãbunicii „s-au ajutat când le-a fost greu“; sau în care strã-strãbunicii „au privit împreunã din acest pãr“ un anume eveniment istoric ce le-a marcat existenta comunã. Se întelege de la sine cã nu mi-e dor deloc sã se repete tragedia din acea noapte de început de an ‘45, când, la miezul ei, a fost ridicatã si deportatã toatã suflarea sãseascã ce avea etatea între 18 si 45 de ani. Nici nu eram nãscut pe atunci, dar stiu, de la mama si bunici, cã „toti i-au petrecut cu lacrimi în ochi si deznãdejde“ pe cei loviti de judecãti globale si de resentimente nãscute din alte suferinti. Îmi amintesc clar si viu scene reale, palpabile si simple de într-ajutorare: oameni ce-si împãrteau avutul, inclusiv o parte din pãmânt, si care-si respectau reciproc durere nemeritatã si, soarta nedreaptã, fãrã sã se lamenteze.
            „Vremurile de altãdatã“ n-au fost deloc simple si nici „albe ca zapãda“ si vorba comunã a bunicului prietenului meu sas si a fratelui bunicului meu („a fost de-ajuns sã vinã trei nebuni ca sã strice, în câtiva ani, ce-au fãcut altii în veacuri“) spune de la sine cã nu tânjesc dupã asemenea reveniri.
            În viclenia ei, istoria a adus, în prim-plan însã altceva: ideea cã adevãrata valoare apare în toatã semnificatia ei, în si prin absentã. Acum resimt mai puternic absenta eticii datoriei sasilor, ca si diminuarea reflexului ei românesc din proverbialul musai, tot mai neîntãrit astãzi prin exemplul altãdatã cotidian sãsesc. Acum simt încã o durere difuzã, dar persistentã, când trec prin fata caselor lor, ale „sasilor nostri“, acum „de dincolo“. Suntem încã în legaturã unii cu altii (chiar când scriu aceste rânduri, m-a sunat Brigitte de undeva, din nordul Germaniei), dar tot discret, tot neostentativ. Ne purtãm tot în acelasi chip, cam tot asa cum s-au înteles, fãrã vorbe multe, si cei care ne-au precedat, dar legatura trainicã o dã totusi numai viata împreunã, numai bucuria si suferinta trãitã alãturi, numai prezenta stiutã a celorlalti ca vecini, consãteni, concitadini... Mi-e teamã cã dominantã este acum starea de uitare, de înteles, pentru cei ce trebuie sã se adapteze. Reamintirea i-ar trage înapoi sau i-ar bloca într-un proiect fãrã un viitor cert si imediat. Mi-e teamã sã mã gândesc cã o sã vinã un timp în care, din toate acestea, o sã mai rãmânã doar amintirea gustului strudelului cu mere...

            Fiecare cuvânt are, pe lângã semnificatia-i generalã, si un sens particular pe care-l resimtim în chip acut într-un context în care suntem implicati, cu voie sau fãrã de voie. Sintagma „întoarcerea celor plecati“, în ceea ce mã priveste are, mai degrabã, un sens, o conotatie din cea de-a doua categorie. Am realizat, nu fãrã surprindere, cã in douã situatii identice, am avut aceeasi reactie. Astfel, acum câtva timp, când o excelentã asistentã de la Litere, specializatã în postmodemism, (mai precis, în cercetarea narcisismului ce locuieste confortabil în postmodemitatea freneticã a sfârsitului de veac), m-a întrebat dacã nu vreau sã scriu ceva despre „întoarcerea zãpezilor de altãdatã“, i-am rãspuns, fãrã ezitare, de parcã m-as fi gândit de nenumãrate ori la aceastã întrebare, cã voi scrie (am si fãcut-o, între timp) despre „unde sunt sasii de altãdatã“. Acum, când în rubrica de teme ale Dilemei a apãrut „întoarcerea celor plecati“, primul gând a fost tot la sasi. Pot sã spun si care a fost ideea de bazã, dupã ce-am lãsat imaginatia sã zboare nestingheritã: ce-ar fi dacã sasii s-ar întoarce (pentru cã de plecat e sigur, totusi, cei mai multi au plecat). În fapt, sintagma „întoarcerea celor plecati“ cuprinde, în acest anume caz, punerea laolaltã a ceva cert „ei au plecat“, cu ceva ipotetic „dacã s-ar întoarce“... Nimeni nu-i atât de naiv sã nu stie cã este mai „tare“ judecata de constatare „ei au plecat în majoritate“, decât judecata de apreciere încãrcatã cu dorinta „ce-ar fi, totusi, dacã ar veni înapoi“... Si totusi, în pofida acestei evidente nu-mi pot întru totul suprima pãrerea de rãu cã acest fapt al plecãrii sasilor s-a petrecut si, ori de câte ori mã întorc de unde am plecat - dintr-o comunã din Ardeal unde români si sasi si unguri „s-au înteles“ timp de veacuri - simt o strângere de inimã. Un cinic deplin ar putea replica „asta-i istoria“... „nu trebuie sã te implici emotional“... „nu meritã sã-ti pese“. Mãrturisesc cã nu pot fi nici indiferent, si nici cinic, dar nu pot fi, poate tocmai de aceea, deznãdãjduit cu totul în aceastã privintã. Sã uit cã pãrintii nostri au fost prieteni, la fel si bunicii nostri; sã uit cã strãbunicii s-au ajutat la greu, nu pot, dupã cum n-am puterea sã sterg, din minte, amintiri ce mi-au fost transmise prin memoria colectivã legate de deportarea lor si de întrajutorarea ce-a urmat între comunitatea româneascã si cea sãseascã, redusã la copii si oameni în vârstã. Oricum, memoria a functionat fidel si la unii si la altii, si-mi place sã cred cã virtutea loialitãtii a fost o constantã recognoscibilã a comunitãtilor în cauzã. În acest sens, de asemenea, mi-e dor când trec prin golul lãsat de ei, mi-e dor de etica datoriei lor, dupã cum resimt, cu tristete, diminuarea, în comportamentul celor rãmasi, a reflexului lui musai, a absentei în purtarea zilnicã a unei consistente si a unei certitudini.

(va urma)

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator