Numarul 25 Noiembrie 2003	putere si justitie Certitudine si arbitrariu
dr. avocat Mircea DUTU, profesor universitar

            Prin decizia nr. 171 din 23 mai 2003, Curtea Constitutionalã a constatat cã dispozitiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedurã penalã conform cãrora „Aprecierea fiecãrei probe se face de organul de urmãrire penalã, si de instanta de judecatã potrivit convingerii lor“... sunt neconstitutionale.
            S-a considerat cã aceastã dispozitie contravine prevederilor art. 123 alin. 2 din Constitutie, potrivit cãrora „judecãtorii sunt independenti si se supun numai legii“...
            ... La Facultatea de Drept din Berlin, între cele douã rãzboaie mondiale, pentru admitere la seminarul superior de drept penal si criminologic, reputatul profesor Eduard Kolhransch cerea aprofundarea a 6 cãrti: Codul penal, Codul de procedurã penalã, Biblia (Noul si Vechiul testament), Confucius, Divina comedie (catolicitatea medievalã) si Faust (care aratã nasterea omului modern).
            Nici urmã de capriciu de dascãl trãsnit, ci, dimpotrivã, dovadã de maximã profunzime si seriozitate în pregãtirea viitorilor juristi, în general, si în cea a magistratilor, în special. Prin studierea unor asemenea materii, aparent atât de diferite, cel chemat sã stabileascã realitatea stãrii de fapt si sã aplice pedeapsa conform legii, dobândeste un minimum de cunostinte în dublã dimensiune inerentã profesiunii sale: cea moralã si, respectiv, cea juridicã.
            Într-adevãr, faptul cã judecãtorul decide dupã libera si intima sa convingere este un principiu de esentã moralã, din care este zãgãzuit de douã limite fundamentale: existenta unor texte de drept pozitiv, ca temei si, respectiv, motivarea hotãrârii, pentru ca decizia sa sã poatã fi cenzuratã în apel si în recurs.
            ... În domeniul aprecierii probelor, în procesul penal, actioneazã douã principii: cel conform cãruia probele nu au o valoare mai dinainte stabilitã (principiul libertãtii probelor) si, respectiv, cel al libertãtii aprecierii probelor de cãtre organele judiciare (libertatea de convingere).
            Toate probele au o valoare egalã, niciuna nu are o valoare prestabilitã.
            În acelasi timp, probele administrate într-o cauzã, oricât de evidente ar fi, nu pot da o imagine a realitãtii, ci numai certitudinea cã realitatea nu a putut fi alta decât aceea pe care o aratã probele. Desigur, aceastã certitudine se poate forma usor, într-un dosar cu probe contradictorii, incomplete, indirecte s.a. realizarea certitudinii presupune o corectã valorificare a acestora, pentru a ajunge la o convingere corectã.
            Libertatea judecãtorului nu poate fi absolutã, în aceastã privintã, indiferent de câte lamentatii s-ar scrie, pe aceastã temã. Conceptia modernã a fost afirmatã mai ales de litera si spiritul Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Vechea conceptie antebelicã, depãsitã acum, considerã cã, în cadrul libertãtii de convingere, judecãtorii aveau libertatea de a retine sau de a înlãtura oricare dintre probele administrate, de a atribui probelor retinute valoarea pe care o cred corespunzãtoare adevãrului, de a califica fapta si de a individualiza pedeapsa, în raport cu probele retinute si cu valoarea ce li s-a atribuit. Treptat însã, au fost stabilite o serie de limitãri pentru aceastã libertate, care se poate transforma, repede, în abuz: utilizarea, în formarea convingerii, doar pornind de la probele care au fost regulat administrate si supuse dezbaterilor în contradictoriu, motivarea în fapt a elementelor de probã din care si-au constituit convingerea s.a. Pedepsirea, ca atribut divin, smuls de cãtre justitie si transferat omului, în privinta societãtii, este un act atât de grav, încât simplu gând, la dimensiunile sale, covârseste. De aceea, orice fisurã în privinta certitudinii poate deschide calea liberã celui mai barbar arbitrariu.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator