Numarul 26
Decembrie 2003


stiati cã existã?

   Eroarea în dreptul penal

Eroarea gravã de fapt - motiv de recurs si recurs în anulare

jurist Irina BERDILÃ

            De-a lungul timpului, o datã cu evolutia socialã, economicã, politicã si culturalã, a avut loc si o crestere a infractionalitãtii, fapt ce a determinat aparitia unor legi menite deopotrivã sã-i apere pe membri societãtii, dar si sã-i pedepseascã pe vinovati.

(urmare din numãrul trecut)

            Art. 496 Cod procedurã penalã prevedea recursul în interesul legii numai în favoarea inculpatului.
            Erorile de fapt cuprinse în hotãrârea definitivã se corecteazã, la rândul lor, prin calea revizuirii.
            Eroarea grosierã de fapt (asa cum o definea art. 474 Cod procedurã penalã din 1936 drept caz în care se poate face recurs) este o normã în alb al cãrei continut este supus, de la caz la caz, aprecierii instantei de casare, chiar împrejurãrile fiind numeroase si variate. Acest punct de vedere general al doctrinei din acel timp nu însemna, în nici un caz, “une carte blanche” datã judecãtorilor.
            Motivele de recurs privesc un viciu, o eroare, un defect al hotãrârii, productiv de nulitate sau de nedreptate; dacã eroarea nu produce nulitate sau nedreptate, nu este admisibilã calea de atac (V. Manzini – “Diritto procesuale penale”, vol. IV, Torino, nr. 466, pag. 456).
            Vitium  in  iudicando  privesc  o  injustitie  materialã, o  gresitã solutionare în fapt sau în drept a cauzei, în timp ce error in facto aratã cã hotãrârea este întemeiatã pe o bazã gresitã de fapt. (Tr. Pop – “Dreptul procesual penal”, vol. IV, 1948, pag. 358)
            Motivele de casare nu se pot grefa decât pãrtilor înaintea instantei de fond, pentru cã recursul nu este o nouã judecatã a pricinii, care sã dea posibilitatea pãrtilor sã discute din nou fondul litigiului. Casatia nu judecã hotãrârea si, în consecintã, nu poate imputa judecãtorului vina cã n-a tinut seama de motive pe care pãrtile nu le-au invocat si pe care, în mod fatal, le-a ignorat. De aceea, nu pot fi formulate motive noi, cu exceptia motivelor care nu necesitã verificãri de fapte (C. Vicol – “Recursul”, 1946, pag. 41).
            Constatãrile în fapt le poate cenzura instanta de recurs numai în cazul în care s-a comis o eroare grosierã de fapt, sau constatarea în fapt s-a fãcut prin una din urmãtoarele modalitãti: cu violarea sau gresita aplicare a legii;  un abuz de putere;  prin denaturare de fapte si acte.
            Constatãrile de fapt sunt de atributia suveranã si exclusivã a instantelor de fond,  sunt chestiuni de fapt,  nu sunt supuse controlului instantei de casare. Erorile privitoare la ele fiind erori de fapt, nu sunt susceptibile a constitui cauze de nulitate (si deci motive de recurs si casare).
            Exceptia o constituie eroarea grosierã, în aceastã ipotezã intrând cazurile de constatãri de fapte neconforme cu realitatea, aburde, adicã contrare logicii, în dezacord cu premisele (exemplu: asasinul a împuscat victima ce prezintã plagã întepatã.), legilor naturii, contrare firescului natural (exemplu: asasinul a lãsat urme pe zapadã, iar victima a murit toamna timpuriu; grâul abia înfrãtise în septembrie.), proprietãtii animalelor si lucrurilor (exemplu: o gãinã a nãscut pui în timp ce era furatã; în momentul violului cânta cucul, în acea lunã septembrie; nu s-a mai putut recupera obiectul material al infractiunii întrucât infractorul “a sfãrâmat” diamantele, înghitindu-le), firii omului (exemplu: fãptuitorul conducea autoturismul la vârsta de 3 ani),  actelor necontestate (exemplu: In care se constatã pe bazã de act cã cineva a luat în pãstrare un lucru; în act se spune cã a încheiat un contract de vânzare-cumpãrare; prin certificatul de nastere s-a consfintit o anumitã stare civilã), realitãtilor evidente, care sunt denaturate.
            Aceastã singurã exceptie este admisã pentru cã adevãrul prevaleazã formalismul juridic (si pentru nici un alt motiv), legea neputându-se preta la acoperirea unor neadevãruri strigãtoare.
            În doctrinã, ideea sunã astfel: “Ce drept poate fi acela asezat pe un drept a cãrui gresitã constatare sare în ochi, tulburã spiritul omului, constituie o aberatie?” (Tr. Pop – “Dreptul procesual penal”, vol. IV, 1948, pag. 463)
            Cu un corector, este câstigatã conditia unei influente bine precizate asupra solutiei cauzei, într-un sens sau altul. Deci, când din probele deja aduse la proces apare evident cã situatia de fapt a fost gresit stabilitã într-un punct esential, determinând prin aceasta o solutie nedreaptã, în defavoarea recurentului, recursul va fi admis. În practicã, aceste idei au fost ilustrate în mod constant.
            Felul în care judecata apreciazã si aplicã concluziile unei expertize nu este supus casatiei dacã nu este viciat de eroare sau  drept. Eroarea stiintificã sau gresita aplicare a unui principiu stiintific echivaleazã cu o eroare de drept care sã îndreptãteascã partea sã formuleze un motiv de recurs.
            Neinvocate în fond, motivele sunt inadmisibile în casatie, exceptie fãcându-se numai pentru chestiuni privitoare la ordinea publicã legalã si care nu cer o verificare a elementelor de fapt.
            Recursul în interesul legii tinzând la desfiintarea actului judecãtoresc sãvârsit de o instantã ce apartine altor autoritãti de stat, are ca scop mentinerea organizãrii constitutionale si independentei puterilor în stat; un atare recurs fiind exercitat de cãtre puterea politicã guvernamentalã, pãrtile nu-si au locul.
            Ceea ce conditioneazã admisibilitatea si circumscrie sfera de aplicare a recursului în anulare este însusirea, de cãtre judecãtori a unor atributii peste competenta lor si comiterea vreunui exces de putere sau delicte relative la instructia lor.
            Numai atingerea adusã acestor principii (constitutionale) a altor autoritãti constituie exces de putere.
(va urma)
 Sumar  Articolul precedent Articolul urmator