Numarul 26 Decembrie 2003 |
moralia Dezbinã si stãpâneste La început a fost Armata Românã |
|
| avocat Louise GHEORGHE | ||
| A fost împroscatã cu noroi, a fost pusã la zid, fiind singura care, dupã decembrie 1989, a plãtit, vinovatã sau nu, pentru sângele vãrsat în timpul revolutiei. Pentru cã cineva trebuia sã plãteascã, iar Armata a fost scoasã tap ispãsitor. Tot Armata Românã, însã, a fost chematã sã restabileascã ordinea în Bucuresti, în timpul desfãsurãrii mineriadelor. Terfelitã, rãnitã si cu obrazul pãtat, continuã sã fie institutia în care românii cred. Ca atare, s-a apreciat cã nu mai avem nevoie de armatã, decât într-o micã mãsurã, astfel încât armata nu mai este obligatorie. S-a motivat cã asa sunt timpurile europene. Ofiteri si subofiteri au fost disponibilizati, obligati, prin forta împrejurãrilor, sã treacã în rezervã, moment la care primeau o anumitã sumã de bani, dupã care, Dumnezeu cu mila! Sã se descurce cum or putea, în viata civilã! Oameni cu sânge kaki, gata oricând sã-si dea viata pentru aceastã tarã, au fost aruncati la cos. |
Ceea ce nu stiu cei care au gãsit acceastã solutie, prin care aproape
cã neutralizeazã Apãrarea Nationalã, este cã,
oamenii acestia, chiar dacã nu mai poartã haina militarã,
au armata în sânge, au responsabilitatea fatã de tarã
bine înrãdãcinatã în cugetul lor, si nimeni si
nimic nu i-ar putea opri, atunci când tara va avea nevoie de ei. Pentru
cã sunt fii de români, si simt, fãrã a le spune nimeni,
când, îmbrãcati în uniformã sau în izmene,
trebuie sã moarã pentru tarã. Armata a fost dezbinatã,
dar a supravietuit ceea ce a format-o: dragostea de tarã.
Au fost cãutati cu lumânarea cei câtiva politisti care si-au fãcut vile, sau au o situatie materialã mai bunã, apreciindu-se cã, din muncã cinstitã, nu aveau cum sã acumuleze asemenea averi, fiind, în acest fel, abãtutã atentia de la adevãratii îmbogãtiti peste noapte. Au fost cãutati, au fost gãsiti, s-a vorbit despre ei, au fost cercetati, au urmat demisii peste demisii, s-a creat vâlvã, în jurul Ministerului de Interne, dar despre faptul cã, uneori, politistii aduceau detinutii la judecatã cu tramvaiul, despre faptul cã cei mai multi dintre ei îsi riscã viata în confruntãrile cu infractorii periculosi, al cãror numãr este în continuã crestere, abia dacã se stie.
Parcã, în mod intentionat, au fost numiti magistrati din rândurile
tinerilor absolventi ai Facultãtii de Drept, cãrora, si sã
vrea, le este cumplit de greu sã tinã pasul cu legislatia stufoasã
si, mai ales, nepotrivitã, care transformã înfãptuirea
actului de justitie într-o corvoadã la care sunt supusi toti juristii,
indiferent de ramura în care profeseazã. Au fost numiti si trimisi,
ca orbul la tãiat, sã judece fãrã sã aibã
habar cum trebuie sã facã acest lucru. Pe de altã parte,
cei care, naivi sau bine pregãtiti, tineri sau mai putin tineri, stiu
cum sã o facã, au fost umiliti în mod injust, s-a creat
în jurul lor o atmosferã fãrã precedent în
istoria justitiei, care duce, în mod categoric, la denigrarea, la umilirea
lor, la o presiune psihicã de neimaginat, acestea fiind conditiile în
care ei trebuie sã pronunte hotãrâri „temeinice si legale“.
În ceea ce-i priveste pe justitiabili, putini sunt cei care mai merg la
judecatã, cu încrederea cã li se va face dreptate! Merg
pentru cã judecata reprezintã ultima lor posibilitate de a le
fi recunoscute drepturile, dar si, în aceste conditii, sovãie mult
pânã sã se hotãrascã. Iatã cum, în
mod aparent inexplicabil, o altã putere în stat este pusã
la zid.
Oamenii sunt debusolati, nu mai stiu în cine sã creadã,
nu-si explicã ce se întâmplã, nu mai sperã
în nimic bun, nu mai merg la vot, nu-i mai intereseazã nimeni si
nimic. Dezinteres a existat dintotdeauna, însã nu la o scarã
atât de mare! Ceea ce este la fel de grav, este faptul cã, ne-ndreptãm,
în mod evident, cãtre dezumanizare, se contureazã tot mai
mult invidia, rãutatea, se accentueazã lipsa respectului
fatã de aproapele nostru si, ce-i mai grav, chiar si fatã de noi
însine.
Cã avocatii sunt, la rândul lor, cei care resimt din plin, poate
cel mai acut, aceastã stare de lucruri, este o realitate. Este un fel
de psihozã, în sensul cã, dacã justitiabilul câstigã
procesul, avocatul n-a avut nici un aport, era firesc sã-l câstige,
iar dacã pierde, în mod indiscutabil, avocatul este de vinã.
În ceea ce priveste activitatea avocatilor în afara sãlilor
de judecatã, aceasta este una dintre cele mai mari încercãri
pentru un avocat. Pe nici una dintre usile arhivelor sau registraturilor instantelor
din Bucuresti nu scrie cã avocatul are prioritate, si noi stãm
la cozi interminabile, pentru a putea intra sã studiem un dosar sau sã
depunem o actiune. Si când, în sfârsit intrãm... Mi
s-a întâmplat, la arhiva sectorului 2, unde, un arhivar, al cãrui
nume nu-l cunosc (pentru cã, desi este obligat sã poarte ecuson,
nu-l poartã), rãsfoia tacticos o revistã, iar eu asteptam
sã-mi spunã termenul unui dosar. Într-un final, când
am înteles cã nu era vorba de ceva care sã-i capteze într-atâta
atentia, încât sã nu-si poatã dezlipi ochii de pe
revistã, ci, pur si simplu, îmi ignora prezenta, i-am cerut, din
nou, sã-mi spunã termenul cu pricina. Nu pot descrie reactia pe
care a avut-o. Parcã era un vulcan în plinã eruptie.
Tot la Judecãtoria sectorului 2 Bucuresti, mai nou, pentru a putea obtine
un certificat de grefã, trebuie sã faci cerere (ca si pânã
acum), dar (mãsurã nouã), esti programat sã-l ridici
marti sau joi. Nu intereseazã pe nimeni faptul cã ai nevoie de
el azi. Dacã, fiind în instantã, nu poti veni în ziua
în care ai fost programat, este ca si cum n-ai fost niciodatã,
trebuie sã o iei de la capãt. Dacã te duci în ziua
în care ai fost programat si certificatul nu este gata, ti se spune, în
situatia în care tu l-ai redactat, cã nu este bine conceput, trebuia
o altfel de formulare! Sau mai stiu eu ce pretexte!
La o altã instantã, respectiv Judecãtoria sectorului 5
Bucuresti, dat fiind faptul cã am avut mai multe dosare în aceeasi
zi, am fost la prima orã în salã, rugând presedintele
completului sã lase dosarul la sfârsitul sedintei. Evident cã
nu s-a întâmplat asa. Când am ajuns, dosarul fusese strigat
si instanta a amânat pronuntarea cu trei zile, pentru ca eu sã
depun concluzii scrise, în conditiile în care, partea pe care o
reprezentam, depusese concluziile mele scrise, pe care i le lãsasem,
pentru orice eventualitate, spre a le depune, dacã rugãmintea
mea ar fi fost ignoratã. Aveam, deja, experientã în acest
sens, asa încât mi-am luat mãsuri de precautie. Am încercat
sã clarific acest aspect, însã nici mãcar nu mi s-a
dat voie sã vorbesc. Dupã terminarea sedintei, am încercat
sã aflu, de la grefiera de sedintã, ce s-a consemnat, poate cã
partea pe care o asistam nu a înteles bine ce a dispus instanta, întrucât
eu formulasem concluzii scrise, iar cealaltã parte nu fusese prezentã.
Pe usa biroului acesteia scrie cã noi, avocatii, nu avem voie în
biroul grefierului, ca atare, nu aveam voie sã intru.
Nici Presedintele Judecãtoriei, nici vicepresedintele, nu aveau program
cu publicul. În condicã, nu poti citi decât cã s-a
amânat pronuntarea. În atare situatie, pur si simplu nu puteam afla
ce s-a întâmplat în dosarul meu. Nu mi-a rãmas decât
sã depun, din nou, concluzii scrise.
Sunt, însã, situatii în care problemele nu se pot rezolva
atât de usor! Cine, privind strict din perspectiva solutionãrii
dosarului, este prejudiciat, în primul rând, de faptul cã
avocatii sunt pusi la colt? Cine poate rãspunde pentru umilintele pe
care, din dorinta de a-si exercita, în mod corect profesia, le îndurã
avocatul? Toatã lumea ne blameazã, toatã lumea este scepticã
atunci când le explicãm care le sunt sansele, bãnuindu-ne
de nestiintã, în cazul în care le spunem cinstit cã
sansele nu existã sau sunt extrem de reduse, functionarii (unii dintre
ei) ne trateazã de parcã am fi venit la cersit, PNA-ul ne trateazã
ca pe niste infractori periculosi, asfel încât, cred cã,
dupã cum stau lucrurile, a venit rândul avocatilor sã fie
pusi la zid, în modul cel mai grosolan cu putintã.
Ia sã vedem, în cine mai are încredere românul? În
Bisericã.
Constat cã au început sã fie descoperite si mediatizate,
cazuri în care, asupra unor umili slujbasi ai Bisericii, planeazã
bãnuieli de încãlcare a menirii lor. Asa începe. Urmeazã
dezvãluiri masive, dupã care... Oamenii nu vor mai crede nici
în Bisericã. Nu vor mai crede în oameni, nu vor mai crede
în nimic din ceea ce tine de om si de conditia umanã. Le va rãmâne
doar Dumnezeu. Cu mila Lui. Si fãrã de Bisericã.
Atunci, drumul va fi liber de orice oprelisti, pentru cei ce se vor erija în
salvatorii neamului. Si vor putea stãpâni în voie. Istoria
se va repeta. Sub toate aspectele.
Dacã lãsãm sã se întâmple asa.
| Articolul urmator |