INJUSTITIE OnLine

            În orice caz, orice cale am adopta pentru a pãtrunde în întelesul unei idei morale, un fapt poate fi acceptat ca fiind primar. Acesta poate fi redus la urmãtoarea întrebare simplã: care sunt conditiile care-i fac posibilã existenta? Mai precis, în cazul dat, al fair-play-ului: cum e posibil sã fie o asemenea „realitate“ moralã cum e cea presupusã de noi, atunci când afirmãm cã cineva a dat dovada de fair-play? În fond, dacã plecãm de la aceastã constatare elementarã, avem sanse mari sã întelegem paradoxurile moralei si stãrile de perplexitate pe care le dã orice comportament moral autentic. În acest context general, putem sã punem întrebãri în cascadã: este fair-play-ul o virtute moralã sau este doar un efect, un sentiment ivit din când în când la un om, nu se stie de unde si de ce? Este fair-play-ul o valoare moralã care s-a ivit numai o datã cu reluarea freneticã de un secol încoace a competitiilor sportive? Este fair-play-ul, ca joc onest, ca purtare cinstitã, o valoare recognoscibilã si-n alte sfere ale vietii de dincolo de jocul propriu-zis? Este fair-play-ul în pericol, în cuprinsul unei mentalitãti post-moraliste care nu-si mai întemeiazã judecãtile nici pe religie, si nici pe „datoria purã“ izvorâtã din ratiunea umanã? Care este statutul fair-play-ului în societatea comunicationalã acutalã, în care valorile morale sunt infuzate tot mai mult de principiile marketingului si de cele ale mediatizãrii manipulative?
            Am putea încerca sã rãspundem la cel putin câteva dintre aceste interogatii. Astfel, în primul rând, credem cã avem temeiuri sã considerãm fair-play-ul o virtute moralã, chiar în sensul conferit de Aristotel unei virtuti etice. Astfel, a juca cinstit, a respecta regulile jocului, în substanta lor, nu numai în forma lor, a da dovadã de fortã a vointei si a recunoaste cã adversarul este mai bun chiar dacã arbitrii impartiali ti-au dat tie câstig de cauzã, nu reprezintã un simplu afect si nici nu poate fi consideratã o facultate a spiritului, alãturi de gândire, de exemplu, ci o dispozitie habitualã, adicã o deprindere lãudabilã de a fi cinstit cu tine si cu ceilalti, de a nu minti nici prietenii, nici adversarii, de a fi generos si tolerant, de a fi de bunã credintã. Aceste calitãti morale nu pot fi derivate doar din sentimentele noastre care sunt polare (iubire sau urã, bucurie sau tristete), ci ele se coaguleazã în forma unei virtuti, a unei dispozitii habituale înfrãtite cu o valoare. De asemenea, valoarea moralã a fair-play-ului nu „locuieste“ în noi aidoma unei substante, unei facultãti neschimbãtoare a sufletului: ea se manifestã în situatie, când trebuie, cum trebuie si cu cine trebuie; ea este o formã de întelepciune practicã.
            În al doilea rând, fair-play-ul tine de dimensiunea eticã elementarã a oricãrei forme de relatie interumanã. Despre ce este vorba? Dacã între oameni n-ar fi existat o minimã încredere în buna-credintã, inclusiv a adversarului, atunci pacea, întelegerea, cooperarea n-ar fi fost posibile. Prin urmare, fair-play-ul este de presupus cã a fost o realitate moralã stabilã, o constantã a ceea ce numim conditie antropologicã. Mai mult, totusi, dacã este valabilã ipoteza etologica conform cãreia o inhibitie a agresivitãtii intraspecifice functioneazã si-n lumea umanã, si-n cea animalã, atunci putem accepta cã existã un suport natural, o rãdãcinã biologicã a fair-play-ului. Acest fapt este vizibil, poate, cel mai bine atunci când, în constitutia fair-play-ului apare pregnantã valoarea generozitãtii, a blândetii, a milei, a altruismului si a sacrificiului de sine. Prin urmare, nu credem cã fair-play-ul s-a ivit doar odatã cu formularea explicitã a notiunii, mai ales în spatiul cultural sportiv al britanicilor.
            O câtime de fair-play este recognoscibilã în toate culturile si-n cvasitotalitatea comunitãtilor. Dar unde, în afara sportului, se mai vãd, sau ar trebui sã se vadã forme de fair-play? Inclusiv, credem, în morala mediului încapsulatã de vânãtorul ancestral care dã o sansã animalului si care se considerã pe sine un competitor în naturã, si nu o bestie, un mãcelar. De asemenea, fair-play-ul se gãseste, rar e adevãrat, si acolo unde spiritul comun se asteaptã prea putin sã-l vadã: în etica afacerilor. Mitul afacerilor murdare nu s-a nãscut din nimic, dar la fel de adevãrat este faptul cã unii oameni considerã firesc cã afacerile pot fi si un joc cinstit. În fapt, afacerea, în ultimã analizã, nu trebuie sã fie sinonimul jocului în care-ti extermini adversarul sau partenerul, ci, echivalentul jocului onest în care sunt respectate si legile scrise, cele legale si cele nescrise, cele ce tin de cuvânt, de bunã-credintã, de încredere reciprocã, de respect mutual.
            Dar cine decide, într-o lume în care aproape totul s-a desacralizat, cã este sfântã pentru tine si demnitatea celuilalt, si stima ta deopotrivã, si dreptatea lui, dar si obligatia ta? Pânã la urmã, propria constiintã moralã, daimonul tãu interior, care te opreste de la a face rãu.
            În fond, dacã-l întrebi si pe cel mai convins om cã el trãieste într-o culturã postmoralistã, de ce s-a purtat astfel încât a dat dovadã de fair-play, cel mai probabil rãspuns este: nu as fi putut face altfel!
            Acesta este temeiul virtutilor elementare, dincolo de care nu se mai poate merge, iar fair-play-ul este un asemenea prag. Dar obstacolele pentru depãsirea pragului sunt, în primul rând, în propriul suflet. Poate de aceea spunea Pascal cã ar trebui „sã gândim frumos“.

Numarul 26 Decembrie 2003	realitatea de lângã noi Fair-play-ul, ca virtute si prag
*prof. univ. Vasile MORAR, etician*