Numarul 26 Decembrie 2003	putere si justitie Doamna Moldoveanu...
dr. avocat Mircea Dutu, profesor universitar

            Colegii de complete o numeau cu „partinicã deferentã“, „tovarãsa Moldoveanu“, avocatii evitau sã-i pronunte numele, iar atunci când trebuiau sã o facã spuneau cu retinere „doamna Moldoveanu“. Dar aceastã retinere nu izvora atât din aceea cã magistrata respectivã nu ar fi meritat un asemenea apelativ, ci mai degrabã din frica „sã nu se interpreteze“ impertinenta încãlcãrii regulilor de adresare între membrii poporului muncitor.
            Pentru cã, în fond, multi avocati considerau cã o asemenea deferentã nu era una impusã ci, mai mult, una meritatã.
            Desigur, nu e greu de bãnuit cã „doamna Moldoveanu“ nu avea prea multã stiintã de carte si cu atât mai putin pregãtirea juridicã de nivel suprem, dar avea totusi „scoala vietii“ si mai ales pregãtirea juridicã de nivel mosieresc, fusese simplã femeie de serviciu la o judecãtorie de ocol (nici mãcar grefierã!). Aceastã umilã stare socialã si împrejurarea de mediu profesional, alãturi, fãrã îndoialã, de încrederea în partid si viceversa, au fost suficiente, ca imediat dupã 1948, sã fie selectionatã pentru „frontul justitiei“ si trimisã la scoala juridicã de 6 luni, care a fabricat apoi noii procurori si judecãtori (care aveau sã transeze litigiile cot la cot cu asesorii populari). Ca femeie si mai ales ca si cadru devotat partidului, detinãtoare a unei viclenii native „tovarãsa Moldoveanu“ a avansat repede, ajungând pânã la a ocupa un scaun (comod) la instanta supremã. Stiindu-i pãrtile „tari“ si „slabe“, avocatii o tratau cum se cuvine si obtineau astfel ce doreau. Atunci când se stia cã în dosar erau „interese de partid“ avocatii „întelegeau“ si nu complicau prea mult existenta completului de judecatã. Dar, în celelalte cauze, în care politicul era absent, fie si aluziv lucrurile se schimbau; avocatul ridica probleme de drept si doamna Moldoveanu transa pe probleme de fapt. Pentru a prinde „spilul“ îi lãsa pe toti sã vorbescã, nota atent pânã când solutia de bun simt era încadratã si din punct de vedere legal.
            ...Intre timp „doamna Moldoveanu“ a trecut de mult la pensie si la cele vesnice, iar Tribunalul Suprem a devenit Curtea Supremã de Justitie si apoi |nalta Curte de Casatie si Justitie. Cohorte de judecãtori s-au schimbat, si ele; acum, fiecare magistrat are multã carte, chiar doctoratul sau zapisul de dascãl în drept. Numai deprinderile înnãscute nu se pot pierde sau dobândi pe bãncile scolii, oricât de înalte ar fi acestea.
            Si totusi, am întâlnit venerabili avocati care o regretau pe „doamna Moldoveanu“.
            Revoltat initial, nu am putut sã îmi strunesc mirarea: cum se poate sã mai existe nostalgii dupã asemenea timpuri si atari personaje? Sã fie de vinã doar regretul etern dupã vârstele trecute si ale tineretii pierdute? Rãspunsul a venit simplu: cel putin „doamna Moldoveanu“ avea, adesea, mãsurã si bun simt! Adicã îsi cunostea limitele si se încadra în ele, mai ales în raport cu tertii.
            Neîntelegând dreptul, nu se erija în as al stiintei lui, dimpotrivã, asculta toate pãrerile si o alegea pe cea care se aseza cel mai bine pe „filosofia faptelor“.
            Sã fie astãzi altcumva? Se pare cã da! Feminizarea justitiei a atins apogeul, si a pus în dscutie probleme noi, ignorate oficial, dar afirmate (negativ) din plin.
            Starea justitiei românesti de astãzi se datoreazã si faptului cã am uitat totul din învãtãmintele cazului „doamna Moldoveanu“.

Sumar

Articolul precedent

Articolul urmator