Prietenul de-o viata ma sfatuieste sa nu vad meritul doar prin „grila morala“ (îi place lui aceasta formula, prin care vrea sa ma menajeze, dar eu înteleg ca-i vorba de riscul de-a cadea în dogmatism etic), iar cei doi amici, unul rousseauist, altul hobbesian, îmi sugereaza, unul blând, altul categoric, sa nu uit cumva ca „toate meritele (câte sunt si cu sunt) sunt înradacinate în natura.

       Deloc surprinzator, se întelege, unul deplânge sincer degradarea calitatilor si meritelor sadite în noi de „înteleapta si inconstienta natura“, iar celalalt sustine vehement ca meritele tin de putere, de influenta, de competitie si conflict, chiar si atunci când s-a trecut de „starea de natura“. Oricum, nu pot sa nu le multumesc pentru consiliere, iar în continuare, nu fac altceva decât sa încerc sa desenez un tablou de prima perceptie fenomenului numit simplu, merit.
       Ca întotdeauna, ne intereseaza ce este primar în ceea ce numim conditie umana si ce este elementar într-un concept, cum este, în acest anume caz, cel de merit. Se afla în adevar prietenul statornic atunci când afirma ca analiza meritului nu-i în chip exclusiv doar de competenta eticianului. În acest sens, judecata etica apare de-abia dupa ce vedem, dupa ce ne straduim sa privim, meritul în componenta sa psihica (ce merit eu?) si-n dimensiunea „întâlnirii“ cu ceilalti (ce merita ei, ce li se cuvine lor?). În fapt, o simpla enumerare a interogatiilor de prima instanta ne da masura faptului ca teoria meritului este încarcata de cea mai adânca psihologie si de cea mai „grea“ sociologie. Iata o asemenea cascada de întrebari: Ce sunt eu, cu adevarat, si ce merit, prin urmare? Ce merit eu si nu merita ei? De ce conditii personale depinde meritul si cine sunt cei care-l impun? Cine împarte meritele într-o lume în care goana dupa statut a fost si înca este frenetica? Dar într-o societate ce-si propune explicit si programatic sa fie meritocratica? Îsi merita oare oamenii toate bunurile pe care le-au primit? De ce merite diverse se afla în conflict si genereaza dileme morale? Avem oare criterii pentru a distinge între a avea un merit (a fi un om deosebit) si a avea o calitate (a fi capabil sa înfaptuiesti ceva într-un domeniu particular)? Ce raport este între merit si dreptate, sau între merit si valori, precum onoare, si reputatie, si saracie? Şi înca: cât tine meritul de întâmplare si ce loc ocupa norocul, pur si simplu, în ivirea sau statornicirea unui merit?
       În elementaritatea ei psihologica, stabilirea meritului depinde nu atât de ce crede fiecare ca merita (desi vanitosii vor pretinde mereu ca li se cuvin onoruri si favoruri disproportionate fata de ce sunt si ce valoreaza ei cu adevarat), cât de cum este fiecare vazut, perceput, imaginat de ceilalti. Meritul nu exista daca ceilalti nu sunt dispusi, întâi sa-l „vada“ pur si simplu, apoi sa-l accepte. Intra aici în functiune toate straturile psihismului, astfel, încât, tot ce se poate spune cu certitudine în acest caz este faptul ca nici un merit acordat cândva nu va putea ramâne în starea initiala. El se metamorfozeaza atât de capricios încât, în felul cel mai obisnuit cu putinta, uneori - dupa observatia lui La Rochefoucauld - este chiar primejdios sa ai prea mult merit, fiindca, întunecându-l pe al altora, îti faci dusmani ascunsi si neîmpacati. Oricum, meritul ca exceptionalitate, fie fizica (putere, frumusete, gratie), fie intelectuala (creativitate si originalitate în stiinta, de pilda), fie morala (curaj, generozitate, blândete, fidelitate, prudenta, inocenta, iertare, simplitate) nu poate sa nu trezeasca, pe lânga admiratie, uneori simultan, alteori consecutiv, si ura invidioasa. Acelasi specialist în moralitati elementare, pomenit mai înainte, nota cu profunzime, si etica si psihologica deopotriva: „Un merit mare îsi atrage multi admiratori, dar mai putini prieteni si rareori binefacatori“. În fond, în acest sens, însasi formula biblica sapientala „nimeni nu este profet în tara lui“ exprima o suspiciune fundamentala de ordin psihologic, suspiciune care afecteaza, în substanta sa, orice merit, al oricarui om, din orice timp sau loc. Aceasta idee este consonanta, la rândul ei, cu alta observatie primara: pe termen lung, nu arareori, oamenii se bucura ca nici un merit nu este atât de perfect pe cât s-a crezut; ca nici o calitate nu-i chiar asa de desavârsita, ca nimeni nu este chiar fara de pata si chiar fara de vreun cât de mic defect. Prin urmare, psihologia meritului ne developeaza multe din cauzele ascunse care stau la baza aprecierilor noastre laudative sau depreciative, dar, pâna la urma, parca, fara o sociologie a meritului, nu stim înca destule despre formele meritului. În orice caz, ceea ce este indubitabil este faptul ca, cel mai adesea, societatea, cu ansamblul ei de reprezentari si simboluri colective, cu normele ei prestabilite, anterioare si exterioare individului, este cea care stabileste criteriile meritului, atât pentru, de pilda, o societate statica, traditionala, centrata pe statut, cât si pentru o societate moderna, dinamica, orientata spre merit personal si spre merit specific.
       Ajuns la acest punct al demonstratiei, constat ca am urmat sugestia prietenului de-a nu trata meritul doar ca o chestiune morala, dar acum analiza dimensiunii etice a meritului nu mai poate fi amânata, totusi, la nesfârsit. În fapt, de la cei vechi si pâna la ultimii libertarieni sau comunitarieni, se aduce în prim-plan ideea conform careia o conceptie asupra dreptatii se asociaza, într-o parte a ei, cu meritul: ce merita fiecare sa primeasca pentru ce face si cât anume se cuvine sa solicite pentru cum este el. În primul rând, este relativ usor de înteles ca fiecare ar trebui sa primeasca ce merita, dar meritul - stim bine acum dupa atâtea experiente fals meritocratice izvorâte din proiecte utopice de dreapta sau de stânga - nu poate fi evaluat întotdeauna si pentru fiecare, în limite cantitative fixe. De asemenea, în materie de distribuire a bunurilor si a recompenselor, dreptatea consta în raportarea la un merit, dar, vorba bine cunoscuta a lui Aristotel „nu toti înteleg prin merit acelasi lucru, de unde atâtea încurcaturi, neîntelegeri si lupte acerbe între merituosii diferitelor categorii. În fapt, oricine poate actualiza, în acest context, celebra formula apartinând celui care a avut, printre altele, si meritul de a-i fi profesor lui Alexandru Macedon: democratii vad în merit conditia libera, oligarhii vad în merit bogatia sau originea nobila, iar aristocratii considera ca meritul consta în virtute. Discutia este mai actuala decât pare la prima vedere si pentru aceasta nu e nevoie decât sa luam un exemplu ivit recent în disputa publica de la noi. Astfel, cineva „nascut liberal“ n-a ezitat deloc sa sustina ca majoritatea, cea formata din cei egali în votul lor, nu este întru totul îndreptatita sa fie considerata o forta legitima într-o societate de altfel „democratica“, ca mult mai legitim este votul cenzitar, „votul calificat“ al unei elite. Nu comentam altfel aceasta idee de secol XIX relansata în secolul XXI, decât printr-o alta viziune, în care fiecare om merita sa fie considerat un obiect moral înzestrat cu un pret infinit si unic. Astfel, daca vedem societatea drept o colectie de bunuri în care nimeni nu-si merita cu adevarat bunurile pe care le poseda (si, tocmai de aceea, fiecare nu se poate ridica deasupra celorlalti decât daca, în acelasi timp, contribuie si el, cât de cât, la ridicarea acestora), atunci înseamna ca toti merita, nimic mai mult dar si nimic mai putin, decât sa aiba o sansa egala în viata, alaturi de ceilalti. Într-o asemenea societate, întâmplarile îsi au rolul lor în stabilirea meritelor, bogatia si saracia nu sunt criterii exclusive de merit, iar meritul moral nu este refuzat, a priori, nimanui.
       Prietenul din departare-mi spune ca-n aceasta schita de viziune e prezent un crestinism moral de tip kantian. Amicul rousseauist nu spune nici el ceva total diferit. În schimb, amicul hobbesian zice raspicat: „Asemenea societate e-n mintea ta de vesnic utopist moral... Când o sa te vindeci de toate iluziile astea?“. Merit desigur si ultima judecata. Şi totusi, nu pot sa nu ma întreb ce merita cei ce sunt convinsi ca multi nu merita chiar nimic? Cu tot dispretul asociat din partea lor, se întelege.