INJUSTITIE OnLine
"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu
NUMĂRUL
1
Februarie 2004
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului

Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

putere si justitie
                     Cronica unei întâlniri

  “Afaceristul”

 prof. dr. Mihai MIRON - Presedintele UZPR


       M-am întâlnit zilele trecute cu un amic întors din occident cu câtiva dolari, în 1994, când treburile mergeau cum mergeau si pus pe afaceri si îmbogatire rapida.

       Ma invitase atunci, în ’94, sa ma asociez cu el la afaceri, sa „intru” si eu cu 3 – 4 mii de dolari la cumpar-vând-câstig. N-aveam verzisori si nici pricepere, lucram ca bugetar pe ce stiam si-mi placea, aveam înca idealuri si credeam ca voi putea schimba lumea dupa ele. Asa ca l-am refuzat politicos si ne-am vazut fiecare de treburile lui.
       Şi, dupa cum spusei, m-am revazut cu el de curând: mai dolofan cu 10 kilograme, mai îmbracatel desi fara gust, dar scump, mai cu Rollex de aur, mai cu Jeep bleumarin, mai cu permis de vânatoare si arme pe masura, mai cu prieteni noi pe nemasura lui si cu obiceiuri împrumutate .
       – Ce faci ? ma întreaba omul meu.
       – Mai bine nu m-ai întreba! raspund.
       – De ce , nu esti multumit ?
       – Tu esti ? raspund, cu alta întrebare.
       – Nu, da-mi merge bine, nu se vede ?
       – Ba da.
       Şi, din una-n alta, la o bere, îmi spune cum s-a ajuns. A pornit-o cu haine la mâna a doua, cu televizoare la mâna a treia, cu masini la mâna... si asa mai departe, pâna s-a mai asociat cu un alt inginer care se lasase de meserie ca sa devina investitor în piei de curca, precum el. Şi le-a mers comertul pe trotuar, pe garduri, în piete, în talciocuri, în baraci, în buticuri, pâna au cumparat pe veresie un „activ” de la o firma de stat în privatizare mebo si au facut o fabricuta, un atelier, acolo!, au dat ce trebuie pe unde trebuie, au câstigat licitatii, le-a mers si mai bine, s-au dezvoltat, au facut cam la doi ani câte o firma pe care transferau afacerile, ca sa nu plateasca impozite mari, au participat la licitatii ei cu ei prin „n” firme, si-au facut „casute” în zona de nord, c-asa-i de bon ton, cu piscine, cu gradini, cu garaje, cu jacuzzi, cu pergole, în fine! cu tot ce trebuie, pe banii firmelor, ca locuinte de serviciu pe care apoi le-au cumparat ca proprietati personale prin falimentarea voita a firmei pe care le-au construit, la o patrime din pretul real, ei bine – s-au descurcat. Dar acum, acum nu prea mai merge ! De ce ? Pai licitatiile sunt mai toate electronice si se câstiga extrem de greu, pai toata lumea îti cere acreditare ISO la calitate si management si nu prea ai ce sa arati la audit, pai spaga se da si se ia foarte greu ca functionarii se tem de legi si procesul anticoruptiei rupe multe fire de contact, paiii...  Asta-i!
       – Şi ce-o sa faci în continuare, ca te-ai obisnuit cu alt standard de viata, cu mese la Hilton, cu concedii în Antile, cu copiii la Londra, cu nevasta în Mercedes si amanta în Alfa Romeo, cu vânatori la urs, cu prieteni de bani gata? îl întreb eu, cu grija pentru vechiul amic si curiozitatea de rigoare.
       – Nu-i nici o problema, raspunde el, vând fabricutele, trei, patru, câte sunt (si la fier vechi iau mai mult decât am dat), falimentez societatile ca sa nu mai platesc datoriile, pastrez proprietatile funciare si imobilele si le închiriez ca persoana particulara, ma trec cu leafa administrator la bloculetul închiriat, ca sa am pensie mai târziu, si totul merge mai departe, 8–9 mii de dolari pe luna iau usor din astea. Iar nevesti-mii, ca sa nu se plictiseasca, îi fac un salon de înfrumusetare, ca sa fie si ea în rândul cucoanelor, ca patroana, de!    
       – Şi cu salariatii tai, ce faci, îi pui pe drumuri ?  
       – Pai ce, i-am facut eu, sunt copiii mei, sa-i plateasca de la somaj pâna si-or gasi ceva, amarâtii.    
       – Crezi ca-i bine, e moral, e crestineste?
       – Da’ ce-s eu popa, eu-s om de afaceri, n-am tata, n-am mama, n-am prieteni la bani!
       – Probabil ca chiar asta esti, om de afaceri, dar nu unul normal ci unul de doi bani, si aia gauriti si poleiti cu staniol, pe mine sa ma ierti, ma duc sa-mi ridic pensia pentru ca i-am promis unui prieten niste bani împrumut ca sa-si plateasca la timp impozitele. Nu ma mai cauta, ne-om mai vedea întâmplator peste vreo 15 ani.
 Sumar Articolul precedent Articolul urmator