INJUSTITIE OnLine
"Societatea nu are dreptul să mă judece, când nu este în stare să mă apere"

    Istrate Micescu
NUMĂRUL
1
Februarie 2004
Singurul saptamânal dedicat apararii drepturilor omului

Publicatie a Fundatiei "REPORTER"; Presedinte : Avocat Graziela Bârlă

fata nevazuta a instantelor

 Palatul de Justitie din Paris

      avocat Vasile TOPÂRCEANU

       
       Ziua s-a nimerit a fi una neobisnuit de rece pentru acea data. Parisul era acoperit de un cer cenusiu si începuse sa burniteze marunt, când am ajuns în fata Palatului de Justitie.

       Ma întorsesem seara de la Strasbourg, cu trenul, si prima mea grija a fost ca dimineata, la prima ora, sa vad Palatul de Justitie.
       Un vânticel rece venea dinspre Sena si eu, în ciuda vremii, m-am asezat pe o banca, peste strada, vis-a-vis, sa vad cum vin si pleaca oamenii de la Justitie în orasul luminilor, acolo unde s-a nascut revolutia de la 1879, care a încrustat în istorie cei trei stâlpi de rezistenta ai oricarui stat de drept:
       Egalitate, libertate, fraternitate.
       Mai vazusem cladirea în filme si ma fascinase maretia ei, scarile întesate de justitiabili si de curiosi, scarile pe care urcau si coborau avocatii grabiti.
       Acum, visul devenise realitate si devoram cu privirile imaginea reala a ceea ce ma fascinase cândva, atunci când nu stiam ce este cu adevarat justitia si cu ce se ocupa ea, si nu banuiam ca o nedreptate care mi s-a facut în adolescenta, avea sa-mi schimbe cursul vietii si ma va îndârji sa devin avocat si sa ajung, din cauza profesiei, si la Strasbourg, si în fata Palatului de Justitie de la Paris.
       Acum treizeci de ani, când am vazut filmul „Riscurile meseriei“, imaginea Palatului de Justitie de la Paris era una de lumina, deschidere, de acces neîngradit în templu, de libertate neîngradita.
       Acum însa, portile masive din fier forjat, cu vârfurile în forma de lance, erau închise si oamenii se înghesuiau la niste usi laterale, pentru a fi controlati, la sânge, de politisti.
       Avocatii nu mai alergau pe scari în sus si în jos, ca în filmul copilariei mele, curtea palatului era goala si, pe lânga gardul imens, patrula o multime de politisti cu veste anti-glont, cu armele gata de tragere, si cu câini.
       Avocatii care intrau în parcarea subterana de lânga mine opreau la o bariera, politistul le facea control în portbagaje si apoi îi lasa sa treaca.
       Se împlinise un an de la atacurile teroriste asupra simbolurilor Statelor Unite care s-au dovedit a fi atacuri la adresa simbolurilor democratiei universale.
       As fi vrut sa intru si sa vizitez Palatul.
       Dar inima mea m-a îndemnat sa ramân pe loc si sa sufar pentru imaginea Palatului care, în copilarie, m-a chemat spre el.
       Cum sa fiu eu om liber, atâta timp cât nu pot sa intru natural, fara oprelisti, într-un palat de justitie, în orasul luminilor? Daca mi-as fi înfrânt retinerea si as fi intrat, m-as fi simtit ca un borfas pe care politistul îl înghesuie într-un colt si îl cotrobaie prin buzunare, dupa cutit.
       As fi întâlnit, în sala pasilor pierduti, aceiasi politisti numerosi si cu ochii pe toata lumea, banuitori ca, în fiecare trup, s-ar ascunde un terorist.
       As fi întâlnit, în salile de judecata, aceeasi imagine a starii de asediu.
       Şi, în mod sigur, nu as fi întâlnit atmosfera aceea de libertate si de sacralitate, care m-a fascinat în copilarie, când eram setos de dreptate absoluta.
       M-am ridicat într-un târziu si am plecat agale, prin, burnita spre Notre Dame, cocosat de povara tristetii.
 Sumar Articolul precedent Articolul urmator